Pentru a răspunde acestor întrebări, Mihail Neamțu ne propune o redescoperire a implicațiilor filozofice, sociale și duhovnicești ale Crezului de la Niceea (325), pe care-l recitește cu lentile împrumutate de la Sf. Grigorie de Nyssa. „Dacă vrei să vezi tu, ateu, sceptic sau pur şi simplu ignorant, care este intenția lui Dumnezeu cu privire la om, te uiţi la viața lui Hristos”, e provocarea intelectuală lansată de cel care e considerat de profesorul Constantin Dulcan ca fiind una dintre cele mai luminate minți din România de azi, Mihail Neamțu, în conferința „Ateism sau creștinism?”

Interdicție pe slujba de Paști

„Religia fricii” e unul dintre capitolele cărții „Iisus de la Niceea. Arianism. Ateism. Nihilism”, semnată de filosoful și teologul Mihail Neamțu, carte apărută în cadrul Clubului Marile Cărții. În cadrul acestui proiect, autorul își dorește să descopere, asemenea lui Noica, 22 de genii din 22 de milioane de români. Alături de „Light from Light”, „Iisus de la Niceea” face apologia crezului creștin și a doctrinei conservatoare în contextul fluxului ideilor progresiste (nihiliste) actuale.

„Acum 6 luni era firesc să participi pe o plajă la distracții, să participi la ritualurile dionisiace, mă refer la concertele de tip Untold și nu numai, era normal să te duci în plină pandemie la evenimente care pun accentul pe ideea de divertisment, de relaxare, pe un anumit tip de hedonism, dar era anormal să participi la un botez, la o evanghelizare, era anormal să participi la slujba de Paști din Noaptea Învierii. A fost o interdicție care s-a pus pe slujba de Paști, dar nu a fost aceeași interdicție pusă pe evenimente seculare. De ce? Fiindcă noi am scos din definiția omului contemporan ideea de sacru, deși România l-a dat pe Mircea Eliade, cel care ne-a spus că nevoia, foamea de Dumnezeu nu ține de o epocă istorică, ține de orice condiție umană din orice loc și din orice spațiu. Noi am hotărât că această foame de logos, de sens pe care tineri o resimt, dar o caută în altă parte, a fost relativizată”, explică autorul contextul în care a găsit câmp fertil să se dezvolte și acționează „religia fricii”.

Mihail Neamțu emite în cea mai recentă carte teza că Europa s-a fondat în 325, la Niceea. El e convins că omul de cultură are un rol în a aduce lucrurile din trecut în prezent, crede în modele care nu sunt idoli și susține că dacă nu redescoperim modelele, suntem pierduți. Maratonul cultural în timpul căruia s-a oprit miercuri la Oradea are ca mobil dorința de a readuce modele culturale din trecut în prezent. Și pe Mihail Neamțu îl recomandă să facă asta strălucitul parcurs educațional, jalonat de Universitatea Babeş-Bolyai, Ludwig Maximilian, Durham, King’s College London, dar și imensul bagaj cultural pe care e gata să-l ofere celor dornici să-l primească. Pentru conferința susținută la Oradea, a citit peste 2.500 de pagini, biografia lui Dostoievski, netradusă în română. Cam atât cât mărturisea că citea pentru un examen susținut în facultate.

Scrie ca un prieten al sfinților

Tumultul care nu l-a lăsat să ajungă călugăr într-o mănăstire din Essex, așa cum se visa la 24 de ani, ci îl determină să treacă cu neverosimilă ușurință din spațiul bibliotecii în câmpul de luptă culturală, politică sau apologetic, să scrie ca un prieten al sfinților, a făcut posibilă și întâlnirea pe care finul intelectual a avut-o la Oradea cu oameni din cele mai diverse sfere de activitate. Așa cum remarca preotul Visarion Alexa, în cadrul maratonului cultural pe care îl efectuează în aceste zile,

[eadvert]

Mihail Neamțu a adunat laolaltă ortodocși și baptiști, profesori și politicieni, teologi și medici, studenți, elevi și intelectuali experimentați. Pentru ideile lui Mihail Neamțu pledează și Ghiță Mocan, omul de la microfonul Radio Vocea Evangheliei, dar și PS Sofronie, prin însăși prezența lor la conferință. Așa cum remarca unul dintre cei mai iubiți dascăli de la Teologie, lectorul Florin Tomoioagă, Mihail Neamțu are darul de a aduce împreună oamenii: atei, protestanți, agnostici, tineri care poate nu și-au găsit drumul și caută o idee la care să reflecteze după o astfel de întâlnire.

O sală de conferință plină la Muzeul Țării Crișurilor, o asistență care a așteptat cu nerăbdare să fie introdusă în povestea rusească din jurul celei mai importante dezbateri din istoria dogmei creștine: Crezul de la Niceea, acolo unde e definită mai clar concepția Sfintei Treimi. Mihail Neamțu revine în carte asupra ideii în jurul căreia și-a construit doctoratul: Consiliul sau Crezul de la Niceea, redactat în timpul Sinodului Ecumenic de la Niceea, anul 325.

„Ruptura inițială dintre creștinismul ortodox și arianism a condus, pesemne, la metamorfozele ideologice ale Occidentului secular, triumfând în ateism și nihilism. A fi sau a nu fi creștin? Iată întrebarea tulburătoare a Antichității târzii, dar și a epocii noastre. Pentru scriitorii moderni, de la Lev Tolstoi până la filozofii contemporani, Niceea a devenit dintr-o piatră unghiulară a Bisericii o piatră de poticneală”, explica preotul Visarion Alexa. E esența dezbaterii propuse de Mihail Neamțu, pretextul de a ne introduce în paginile cărții „Iisus la Niceea” cu ajutorul lui Dostoievski, considerat cu adevărat o figură centrală a gândirii creștine asupra modernității.

Poate modalitatea lui Mihail Neamțu de exprimare e modul cel mai fidel de reflectare a sintagmei lui Pleșu, aceea că „cărțile sunt modul nostru, al oamenilor, de a avea aripi precum îngerii”. Povestea rusească spusă la Oradea e asumată și în contextul în care Universitatea Bicocca din Milano era pe cale să anuleze un curs despre scriitorul rus Fedor Dostoievski, ca urmare a „polemicii” suscitate de ofensiva militară a Rusiei în Ucraina.

SE întâmplă la 200 de ani de la nașterea celui mai important scriitor rus, fără discuție cel mai important autor ortodox al Modernității, tradus în 170 de limbi.

Mihail Neamțu și-a început povestea vorbind despre copilul Dostoievski, născut în familia unui medic auster și foarte harnic, condus de o mamă către înțelepciunea biblică, care are experiența incredibilă, fabuloasă deopotrivă, a revoltei împotriva sistemului țarist. La 12 ani rămâne fără tată, la 15 ani fără mama, iar la 24 e condamnat la moarte, după ce participă la discuțiile din Grupul Petrașevski, unde tema disvutată este viitorul Rusiei și se pune în discuție monarhia. A fost condamnat la moarte fiindcă avea aspirații de libertate și dreptate socială pentru cei aflați fără nici un drept pe feude. Dar când începe numărătoarea până la momentul în care gloanțele urmau să–l doboare, vine curierul și spune „stop”, anunțând că s-a comutat pedeapsa în 5 ani de temniță grea și alți 5 ani de slujire obligatorie în armata țaristă.

Epilepsie și epifanie

Condamnații la moarte iau drumul Siberiei, iar Mihail Neamțu explică faptul că atunci Dostoievski trăiește un moment absolut revelator. Pe de o parte, sistemul lui nervos este cutremurat, este şocat, de aici provenind epilepsia şi stările lui catatonice, iar pe lângă aceasta, are o stare de epifanie. El trăiește experiența revelației lui Dumnezeu, fiindcă în drumul lui spre Siberia, primește de la o necunoscută, văduva unui decembrist, Biblia, Noul Testament. Dostoievski a mărturisit că a văzut atunci Soarele luminând cupola de aur a unei biserici rusești și că a înțeles atunci că viața lui a fost salvată cu un scop. Scriitorul susține că atunci când marile destine întâlnesc moartea, într-o clipă de răgaz se întreabă: „Doamne de ce? De ce mi-a mai fost dat să trăiesc?”.

Mihail Neamțu explică că viața se decide uneori într-o intersecție, într-o răscruce , ca și istoria civilizației noastre, care spune Noica, a început într-un fel la Niceea, în 325. În Siberia, Dostoievski descoperă nu numai că viața e un dar, dar și abjecția condiției umane, pentru că cei cu care urma să se întâlnească erau condamnați pentru acte de sadism la adresa copiilor, pentru omucideri, pentru viol. În acest mod, el are șansa de a medita altfel decât într-un limbaj sentimental asupra sensului vieții.

La întoarcerea la Petersburg, Dostoievski scrie cel mai important roman al său din punct de vedere politic și teologic: „Demonii”.

„Faptul că un scriitor modern și-a permis să reviziteze tematica negativistă, că un om serios crede că diavolul există, era bizar pentru un om serios care trecuse prin școala kantiană a filosofiei. Immanuel Kant ne propusese să gândim religia în limitele unei raționalități pozitiviste și a vorbi despre îngeri, despre demoni era o chestiune inacceptabilă pentru un om civilizat. Toți oamenii educați și șlefuiți din generația lui Dostoievski considerau o asemenea abordare bizară. Cum să mai citim în sens literar relatarea din Lucca în care Iisus vindecă demonizatul și eu v-aș întreba: cu ce putere? Teologia dogmatică îmi spune că Iisus, fiind o ființă consubstanțială cu Dumnezeu, nu a avut o putere prin împrumut, nu a folosit o paterie, era însuși sursa de putere și autoritate care i-a permis exorcizarea și aruncarea legiunii de demoni în faimoasa turmă de porci. Dacă Hristos ar fi avut o putere de împrumut, ar fi avut o putere limitată, deci Mântuirea nu ar fi putut fi dusă la bun sfârșit. Și-a dat seama că nu poate apăra credința creștină decât folosind strategii specific unui mare romancier, imaginează această situație în care părinții și copii ajung să se lupte și chiar să se deteste unii pe ceilalți, tocmai fiindcă în familiile acestea care se nasc în Rusia modernă, ceea ce lipsește e unitatea spirituală. Nu e prima oară când Dostoievski pune în prim-plan tensiunea dintre tată și fiu, fiindcă el știe că la Niceea s-a clarificat că între Tatăl și Fiul nu e nicio tensiune. Ce evoluție metafizică produce creștinismul când spune că acolo unde există o relație de cauzalitate sau de generare nu e neapărat nevoie să existe o relație de inferioritate!”, spune Mihail Neamțu.

Teologul și filosoful a ținut să clarifice cel mai important punct din perspectivă filosofică a creștinismului, și anume că nu ar fi fost Înviere, minune pascală, dacă Iisus nu ar fi fost pe deplin Dumnezeu.

„Este incredibil ce spune creștinismul în contextual antichității. Aristotel spunea că Dumnezeu nu e prietenul oamenilor, fiindcă poți fi prieten doar cu egalul tău, dar Hristos vine și spune: «Nu vă mai numesc pe voi slugi, ci prieteni». Creștinismul schimbă fața lumii fiindcă consideră că Tatăl și Fiul una sunt și că sclavul și proprietarul de sclavi au același statut în fața lui Dumnezeu. Citind Noul Testament, Dostoievski e impresionat de acest mesaj, realizând că între Țarul Nicolae și ultimul deținut dintr-o închisoare, din punct de vedere ontologic, nu există nici o diferență”, explică Mihail Neamțu.

Acesta remarcă și capacitatea lui Dostoievski de a sonda în sufletul fiecăruia dintre semenii lui, capacitatea de a imagina o figură ficțională, cum este cea a lui Ivan, dar care cu siguranță contopește ecouri culturale, nu numai existențiale, ale unor figuri din perioada Modernității Europene Occidentale. Mihail Neamțu consideră că geniul lui Dostoievski apare în capacitatea lui de a intui momente semnificative pentru secolul al XX-lea, deși el a trăit până la finele secolului al XIX-lea.

El răspunde și la întrebarea „de ce avem nevoie să dialogăm cu marii oameni de cultură, impregnați de creștinism, impregnați de un ethos cultural biblic? Pentru că acești oameni au capacitatea extraordinară de a vedea, ei sunt văzători și sunt de aceea și prevăzători”, spre deosebire de ceilalți oameni, care trăiesc sub presiunea zilei de mâine și nu pot anticipa catastrofele viitorului.

„Şi atunci îl citim pe Dostoievski, o minte cu adevărat șlefuită și o minte cu adevărat deschisă la misterul revelații lui Dumnezeu pe de o parte, dar și al Răului. Dostoievski este formidabil pentru că pune diagnosticul corect pe ceea ce înseamnă distrofia, distopia, dezorganizarea și dezordinea familiei moderne, în «Frații Karamazov». El e capabil să pună degetul pe rană, când vine vorba de mișcările revoluționare, de mișcările acestea progresiste de «emancipare» a societății de orice înseamnă tradiție, mit sau religie venite din trecut. Aici iarăși merită să vedem cum Dostoievski este profetul secolului, chiar al secolului al XXI-lea și nu în ultimul rând, Dostoievski este cel în stare plină, geniu literar polifonic, cum i s-a spus. El este în stare să vadă mișcările sufletești ale unei inimi sau conștiințe atee, fără Dumnezeu. Şi în cazul unui om pentru care nu există Dumnezeu, orice este posibil”, e pledoaria pe care Mihail Neamțu a făcut-o și la Oradea.