Copilăria este mereu o stare de spirit pentru cunoscuta actriţă Adela Lazăr. Una care nu a părăsit-o niciodată, o lume care o atrage mereu prin fire nevăzute, dar prezente la fiecare pas. Culoarea şi veselia sunt sinonime cu universul celei care aduce mereu buna dispoziţie la petrecerile dedicate copiilor – personajul Toppollina. Adela Lazăr şi-a făcut prima ei poză lângă o scenă adevărată la 3 anişori.

„Mergeam cu mama la serbările ei, nu ştiam că visul meu va fi să fiu actriță şi că această meserie mă va face atât de fericită. Aveam vreo 3 anişori în aceste fotografii. La grădiniță am jucat primul meu rol, «Păpuşa cea frumoasă»; partenera de scena era o păpuşă de mărimea mea, a fost amuzant şi atât de firesc, exact cum trebuia să fie”, a rememorat Adela Lazăr un episod din copilărie. Azi, Adela își retrăieşte cu intensitate copilăria alături de fiica ei.

La rândul lui, actorul care ne îndeamnă mereu să nu uităm să zâmbim, Sebastian Lupu, îşi aminteşte: „Aveam 5-6 anişori și vremurile, după cum știți, nu erau cele mai fericite. Într-o zi i-am spus mamei că doresc să mănânc peşte. Mama, gătind deja, noi fiind patru frați, deci destul de multă mâncare, mi-a spus: «Sebi, am făcut sarmale, asta vei mânca. Și mâine vei mânca pește».

Nu am fost un copil răsfățat, așa că nu am insistat. Însă… gândul meu era la pește. Așa că m-am servit singur. Am mers și am mâncat 5 sau 6 pești. De unde? Cum, de unde? Din acvariu, firește. Și bineînțeles că în jumătate de oră eram pe patul de urgență în salvare. Uite-așa m-am lecuit pe vecie de carnea de pește. De atunci, din păcate, nu îi mai suport nici măcar mirosul”, îşi aminteşte actorul.

Cu păpuşa Andreea

Artistul fotograf Ovi D. Pop are amintiri legate de… apartul de fotografiat. Dacă azi este cel care stă în spatele obiectivului, în copilărie s-a aflat mereu în lumina blitz-ului.

„Din fragedă copilărie am fost fotografiat de mama mea cu un Smena 8, lucru care m-a marcat pe viață, ajungând să cochetez și eu cu fotografia”, spune Ovi.

Supranumită „Prinţesa naiului”, Oana Lianu vorbeşte cu drag despre copilărie. „Am avut o copilărie minunată, fiind un copil foarte iubit. Părinţii mei, Doina şi Ion Lianu, mi-au oferit lumea de basm pe care şi-ar dori-o orice copil. Atunci când mi-am făcut însă poza pe care am scos-o din sertarul cu amintiri, eram foarte supărată, deoarece venise fotograful şi prima poză aş fi dorit să mi-o facă mie, bineînţeles. Prima poza le-a fost făcută însă părinţilor mei, lucru care pe mine m-a supărat la maxim.

De obicei, orice mi-ar fi umbrit zâmbetul, o aveam alături pe prietena mea cea mai dragă de la acea vârstă de trei ani, păpuşa Andreea. Se pare totuşi că de data aceasta nici măcar această păpuşă deosebită, atât de draga mie şi adusă de tatal meu din Elveţia, n-a reuşit să mă facă să-i zâmbesc «fotolafului cel lău»…”, şi-a amintit artista care avea să cucerească lumea cu naiul ei.

Ziua care i-a schimbat viaţa

Trecând în alt registru, cel al oamenilor de afaceri, al finanţiştilor, actualul preşedinte al Federaţiei Patronilor Bihor şi al Uniunii Naţionale a Patronatului Român, Ioan Lucian, omul care a promovat FC Bihor în prima Ligă din poziţia de preşedinte de club, a rememorat pentru cititorii Jurnalului bihorean o întâmplare petrecută la 13 ani.

„Pasiunea copilăriei mele, porumbeii, a fost umbrită într-o zi geroasă de iarnă, când tatăl meu m-a luat de mână şi m-a dus la Stadionul FC Bihor. Îmi făcuse o promisiune de ceva timp, şi acum s-a ţinut de ea: să mă ducă la fotbal. Am fost atât de emoţionat, încât de-abia am putut să-i răspund bătrânului antrenor Bartha baci, cum mă cheamă şi pe ce post pot să joc. I-am răspuns cu voce tremurândă că pot juca pe orice post, numai să mă ia la echipă. A fost ziua care mi-a schimbat întreaga viaţă pentru mult timp. Fotbalul a devenit pasiunea vieţii mele, patima de care nu am mai scăpat niciodată. Şi azi mai am porumbei, dar… sufăr de fotbal! Sper ca fiul meu Ian, junior la fostul FC Bihor, să ducă mai departe dragostea de fotbal!”, a spus Ioan Lucian.

Rămânând în sfera banilor, fostul director al Sucursalei Bihor a Băncii Naţionale, Ioan Degău, a mărturisit în volumul „Ioan Degău – un om între oameni, un om pentru oameni”, atunci când a fost provocat să vorbească despre copilăria sa: „N-am fost un copil minune, dar niciun târâie-brâu nu am fost”.

Ioan Degău s-a născut la Buntești, „în sărăcia și mândria unor țărani extrem de harnici”: mama, o țărancă brici, moașă pentru mai toate femeile din sat, tatăl plecat în lume, la fabrica de avioane și armament Metrom Brașov, trimitea bani cu care mama a cumpărat 6 ha de pământ. Tatăl a ajuns primar, ceea ce i-a ajutat pe Ioan Degău, pe sora și fratele său, să sară peste stadiul opincilor. La școala din Sudrigiu, Ioan Degău îl are ca şi coleg pe poetul Gheorghe Pituț, „pe care îl invidiam pentru bumbii multicolori de pe cămașă de pânză și pentru straița lui deocheată”.

Tot aici e coleg cu cel care avea să devină cunoscutul medic ortoped Traian Micle, „fiul boldașului, binefăcătorul nostru cu câte o porție de marmeladă, delicatesă la mare cinste. Poate că acasă eram uneori mai protejat, fiind cam firav și pricăjit, totuși m-am format în cultul muncii și mai târziu vacanţele mi le petreceam tot la muncă, cu toate că mai furam ceva timp şi pentru cărţi, pentru lecturi”.

Şerban Sere şi baschetbaliştii „terorişti”

Fostul baschetbalist internaţional orădean Şerban Sere, actualul preşedinte al Clubului Sportiv Municipal Oradea, îşi aminteşte cu plăcere de anii copilăriei. El afirmă că a avut o copilărie fericită, alături de sora sa, în sânul familiei. De mic copil a început să practice baschetul, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de antrenamente şi competiţii.

Şerban Sere îşi aminteşte de o întâmplare hazlie, petrecută în ziua de 23 decembrie 1989, în plină Revoluţie. El se afla la momentul respectiv în cantonamentul lotului naţional de juniori, la Mediaş.

„În dimineaţa acelei zile ne aflam la antrenament, iar antrenorul lotului naţional ne-a spus dintr-odată că trebuie să plecăm cu toţii acasă, de urgenţă. Nu ne-a zis însă motivul şi nici nu a dorit să mai spună altceva. Noi, băieţii din lot, ne-am gândit că poate am făcut ceva rău, ceva acte de indisciplină şi am fost pedepsiţi, fiind trimişi acasă. Ne-am îndreptat spre hotelul în care eram cazaţi, dar în oraş începuse Revoluţia.

În Centru se afla o mare de oameni care scandau împotriva regimului. Atunci ne-am dat seama de motivul pentru care ni s-a întrerupt cantonamentul. Ajunşi la hotel, surpriză! Hotelierii nu au vrut să ne primească înăuntru, spunând că am putea fi terorişti! Fiind baschetbalişti, eram cu toţii băieţi înalţi, chiar dacă eram încă nişte copii.

În cele din urmă lucrurile s-au lămurit, iar noi ne-am făcut bagajele şi ne-am îndreptat spre gară. Ne-am gândit că dacă era revoluţie, nu mai trebuie să ne cumpărăm bilete de tren spre casă. Între timp, s-a aflat că dictatorul a fugit, iar toţi călătorii din tren, inclusiv naşii, au fraternizat. Bineînţeles că nimeni nu a mai vorbit despre bilete şi am ajuns cu bine acasă”, ne-a povestit Şerban Sere.

S-au aflat sau se află la conducerea judeţului, în poziţii de decizie, în Primăria Oradea, în Parlament ori la conducerea Organizaţiei de Femei a PSD. Au avut încă de atunci rădăcini pentru a fi responsabili, dar şi aripi pentru libertate. Se reîntorc însă mereu la vârsta copilăriei, în acele vremuri în care, aşa cum spunea Giacomo Leopardi, „găseşti totul în nimic”.

Anii copilăriei actualului preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, Pasztor Sandor, au fost marcaţi de ape. Ulterior avea să conducă Direcţia Ape Crişuri. „Copilăria mea înseamnă Oradea anilor 70. Cele mai dragi amintiri îmi sunt legate de pescuitul cu cei mari pe malul Crişului. Le ascultam poveştile, pescuiam şi eu… chiar dacă nu am avut rezultate spectaculoase… Important este că aşa am devenit admirator şi prieten al apelor. Şi mă bucur că peste trei decenii am dus la bun sfârşit amenajarea malurilor Crişului Repede”, spune Pasztor Sandor.

Universitar, o prezenţă care nu poate trece neobservată, discretă şi elegantă, soţia vicepreşedintelui CJ Bihor, Ioan Mang, Erika Mang, este liderul Organizaţiei de Femei a PSD. A fost întotdeauna o elevă sclipitoare, dar momentul în care a câştigat faza naţională a Olimpiadei de Arhitectură a fost unul de împlinire şi bucurie.

„Îmi amintesc cu drag când căutam dulciuri în grădina unchiului meu, când eram îmbrăcată cu mama în costum tirolez… Şi ce mi-a rămas mai de preţ din perioada copilăriei este prietena mea. Am aceeaşi prietenă de 51 de ani”, ne-a mărturisit doamna Erika Mang.

Crăciunul i-a adus tatăl acasă

Fost director al Teatrului de Stat Oradea, scriitorul Mircea Bradu nu ezită să se întrebe „unde ești, copilărie… ?”, la provocarea Jurnalului bihorean și a Bihonului de a se întoarce în timp.

„Gândul redacției dumneavoastră de a invita colaboratorii și cititorii la evocarea unor amintiri din copilărie este o dovadă de discretă delicatețe și în același timp de oportunitate substanțială. Pentru că generațiile vin una după alta și, în loc să se lege într-un context continuu de optimism, se decantează printr-o selecție sever impusă, în straturi de probleme sociale, anulându-și și uneori chiar acuzându-și existența. Și dintr-odată copilăria, acea parte a vieții fiecăruia dintre noi, firavă și plină de curățenie, doldora de „de ce-uri” fundamentale și suflet senin, împarte – mai bine-zis desparte – lumea în generații favorizate și generații de sacrificiu.

Eu și cei născuți odată cu mine pe mapamond facem parte din cel de-al doilea «despărțământ». Și voi fixa totul în ani, pentru că istoria ne așază obligatoriu în aceste sertare ciudate. Așadar, în anul 1937, într-o foarte tânără familie de învățători din Lăzăreni – Bihor, înarmată cu serioase școli pedagogice, cu simțul datoriei de «apostoli ai neamului», menită să ridice oamenii de la sate la standarde moderne, se naște primul copil, botezat, așa cum cere tradiția neamului, cu nume de voievod.

Bucuria îi cuprinde nu numai pe părinți și celelalte familii înrudite, dar și pe satul întreg, pentru că astfel cei doi dascăli dovedeau că vor rămâne „la vatră” și nu vor lua drumul pribegiei prin nu știu care colț de țară. Când aveam trei ani, tata – ca toți dascălii tineri din acea perioadă – a fost chemat sub arme. Începuse primul război mondial. Cu convingerea că în curând va merge pe front, tata, în haina de subofițer de vânător de munte, vine acasă și ne ia cu el la Beiuș, să facem o fotografie împreună, că «cine știe ce se va mai întâmpla»…

Privită azi în lumina blitzului de atunci, ea trădează o oarecare panică, dar și speranță. Poza a fost comandată în trei exemplare: unul care va merge cu tata pe front, altul pentru mama și pentru mine, iar cel de-al treilea, probabil pentru eternitate. De necrezut, cele trei fotografii se vor reîntâlni peste un deceniu: una dintre ele – a tatei – a revenit acasă după patru ani de război și alți patru de prizonierat în Siberia.

Cea de-a doua fotografie mă arată pe mine în clasa I de liceu – variantă actuală a clasei a V-a – pe care aș însoți-o cu următoarea evocare: Crăciunul 47 . În 47 am venit în vacanţa de Crăciun cu aproape două zile mai târziu… În sat am intrat când se înstăpânise noaptea. Când a vrut să facă lumină, mama a băgat de seamă că ni se terminase petrolul în lampă.

M-a lăsat singur şi a dat fuga până la bunica, să împrumute o sticlă cu petrol. Nu era departe, dar noaptea făcea, oricum, calea mai lungă. Ştiind şi cu ochii închişi locul unde lăsasem vioara tatii la plecarea la liceul din Oradea, am coborât-o de pe raftul bibliotecii, am desfăcut cutia şi am început s-o acordez. Cineva a bătut la uşă… Eram sigur, nu era o părere… I-am răspuns, îndemnându-l să intre.

Prin beznă n-am putut distinge cine este. M-a întrebat dacă sunt băiatul doamnei învăţătoare şi dacă ştiu să colind. Era o întrebare ca un îndemn… Şi aşa am început să colindăm, eu ţinând şi hangul cu vioara. Când a venit mama şi a aprins chibritul, am descoperit amândoi un străin cu barbă aproape căruntă, cu plete netunse, îmbrăcat în haine ponosite. O manta lungă, neagră, descheiată, îi dădea statură de misionar. Mama a strigat, uluită. A scăpat sticla cu petrol pe podea.

Chibritul încă ardea între degetele ei blocate de emoţie. A început să plângă în hohote, repetând. «Nuţu meu, dragul meu!». Străinul era tata, pe care nu îl mai văzusem de pe când împlinisem cinci ani. Aşadar, Dumnezeu ni l-a adus acasă de Crăciun, aşa cum îl rugaserăm fierbinte seară de seară şi eu, şi mama. Când lampa a făcut lumină deplină, i-am dat lui vioara şi l-am îndemnat: «Acum tu ţii hangu , tata»… Şi am colindat toţi trei, tot ce ne-am adus aminte, până au dat zorii peste noi…

Cer scuze redacției și cititorilor care s-ar fi așteptat la amintiri vesele, de școlar care a copiat la matematică sau a căzut de pe bicicletă, dar vă rog să-mi înțelegeți vina. Eu fac parte dintr-o generație de sacrificiu, care n-a avut o copilărie fericită…”, şi-a amintit reputatul scriitor Mircea Bradu

Căsătorie în clasa a III-a

Într-un registru mai vesel şi-a amintit de copilărie deputatul PSD Ioan Sorin Roman: „Când eram prin clasa a III-a, m-am căsătorit. Se întâmpla cam aşa: am organizat o scenetă, „Nunta în Bihor”, împreună cu colegii din clasa a IV-a. Onoarea de a fi mire mi-a revenit mie. Mireasa era chiar fata mai înaltă din poză. Nu mi-a devenit soţie ulterior, însă cel care ne-a fost naş în sceneta respectivă avea să îmi devină naş şi la căsătorie. Eu, fiind creditat cu ureche muzicală, a trebuit să interpretez şi două melodii: «Limba noastră-i o comoară» şi o melodie din repertoriul doamnei Florica Bradu: «Văzui lumina-n fereastră!». Am avut emoţii atât de mari, încât pentru a evita contactul cu publicul am fixat un candelabru cu privirea şi nu mi-am mai coborât privirea până am terminat ceea ce aveam de cântat”, ne-a povestit parlamentarul.

Citymanagerul Oradiei, beiuşeanul Dacian Palladi, îşi fascinează auditoriul atunci când vorbeşte. Oratoria e marele lui dar. Dublată de o putere de muncă ieşită din comun. Când era copil, Dacian nu stătea o clipă locului. Curtea Judecătoriei Beiuş, aflată peste drum de casa sa, oferea spaţiul perfect să-şi imagineze că e oricare dintre eroii din cărţile pe care le citise. Acolo, împreună cu Horia Ungur şi Călin Cotrău escaladau copaci, dar se adăposteau şi la umbra unui cort construit ad-hoc din două pături. Acolo îşi construiau adesea propriile poveşti. Întâmplător sau nu, acestea s-au dovedit a fi de succes.

Nicolae Hodişan, directorul Direcţiei pentru Agricultură Bihor, îşi aminteşte: „De mic m-au fascinat filmele cu indieni şi cu cawboy. În adolescenţă visam să devin un mare pugilist, sport pe care l-am şi practicat, dar viaţa m-a dus pe un alt drum, spre agricultură”. Cristian Buzlea, directorul Oficiului Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, îşi aminteşte:

„Două lucruri îmi plăceau tare mult când eram copil: să îmi confecţionez jucării şi să citesc. Făceam tot felul de jucării din lut şi din bucăţile de lemn pe care tata, care lucra la fabrica Alfa, mi le aducea. Cititul a fost de asemenea o mare pasiune a mea. Eu am crescut la ţară, la Bălaia, şi ori de câte ori mergeam cu gâştele sau cu vacile îmi luam o carte cu mine. Bibliotecara a ajuns chiar să îmi dea cheia de la bibliotecă şi puteam să îmi iau cărţi când doream”.