Erika Posmoşanu a absolvit în 1990 Facultatea de Geologie şi Geofizică, specialitatea stratigrafie /paleontologie a Universităţii din Bucureşti. A fost angajată prin concurs în iulie 1993 la Muzeul Ţării Crişurilor. În 1994 a finalizat la Bucureşti un curs de specializare: Convocarea I – Bazele restaurării științifice, organizat de Ministerul Culturii, iar în 1995 a făcut specializare de două luni în Paleontologia dinozaurilor (Grupul ornithopodelor) la Universitatea din Bristol, Marea Britanie.

A absolvit în 2001 programul Bazele Muzeologiei cu diplomă eliberată de Ministerul Culturii iar din 2003 este expert în domeniul Bunuri de Importnaţă Ştiinţifică: paleontologia vertebratelor, atestat emis de Ministerul Culturii și Cultelor. În prezent este restaurator la Laboratorul de Restaurare paleontologie al Muzeului Ţării Crişurilor – Complex Muzeal, munca sa presupunând restaurare os şi preparare de fosile.

[eadvert]

 

„Restaurarea de paleontologie este de fapt Cenuşăreasa restaurării pentru că 90 % din ce se întâmplă în acest laborator este preparare. În cazuri fericite cum sunt vertebratele din Pleistocen, care sunt în roci mult mai accesibile (argilă, nisip, pietriş), prepararea este mai simplă, de cele mai multe ori presupunând doar curăţare şi impregnare. În cazul rocilor mai vechi, cum ar fi cele din Mezozoic, prepararea implică atât preparare mecanică cu intrumente noi – nu cu dăltiţa şi ciocanul cum au făcut predecesorii mei, cât şi preparare chimică”.

Prin proiectul european de cooperare transfrontalieră s-a reuşit în 2010-2012 să se achiziţioneze la muzeu, pentru trei laboratoare de restaurare (pictură, lemn, paleontologie), un micorcosp performant dotat cu aparat foto, iar pentru prepararea mecanică un vibroincizor, care de fapt este un picamer acţionat de un compresor silenţios, şi un aparat de sablare (un compresor care suflă abraziv folosind oxid de aluminiu).

În cazul preparării, primul pas este descoperirea fosilei. Poate fi o descoperire întâmplătoare sau poate să fie în urma unei cercetări sistematice care implică săpături. Fosila poate să treacă prin transformări în funcţie de condiţiile de mediu la care a fost supusă: vânt, îngheţ, dezgheţ, sedimentare, dezintegrare.

„Din nefericire sunt foarte rare cazurile în care găsim un schelet în conexiune anatomică. Ăsta este visul oricărui paleontolog. Mai ai şanse în peşteri să găseşti câte un urs în conexiune anatomică, dar în general sunt destul de rare cazurile datorită tipului de rocă în care se fosilizează”, spune Erika.

După ce se colectează fosil, având o experienţă mare paleontologii în general pot să spună dacă e nevertebrat, uneori chiar şi grupul de care aparţine, dacă e melc, sau scoică. La vertebrate, de multe ori poţi să spui doar partea anatomică, şi de abia după preparare – care implică acţiune mecanică sau chimică – începe munca asiduă a paleontologului.

Ca să înregistrezi un obiect în inventar, acesta trebuie să precizeze genul şi specia, care înseamnă compararea cu foarte multe fosile din lume descrise deja, înseamnă documentare cu ajutorul internetului, de multe ori putând chiar să descarce lucrarea ştiinţifică, sau să contacteze autorul lucrării.

Fosile în bauxită, lucru unic în lume

Printre studiile mai importante la care a lucrat Erika Posmoşanu îşi aminteşte că a început cu colecţia de vertebrate din Cretacicul inferior (120-125 milioane de ani) de la Cornet, însemnând oase de dinozauri, reptile zburătoare şi păsări conservate în bauxită, un lucru unic în lume. Bauxita e roca din care se extrage aluminiu. În Oradea a fost Fabrica de Alumină, singura care folosea bauxită autohtonă, şi întreprinderea minieră Dobreşti, care exploata lentile foarte mici dar care ridicau costuri de exploatare foarte mari.

La Dobreşti, în 1978, patru mineri au descoperit nişte vertebre în lentila 204 pe care le-au dus mătuşii Erikăi, geologul Emilia Tallodi, care colabora cu Tiberiu Jurcsák, fondatorul secţiei de Ştiinţe Naturale a muzeului, un foarte bun paleontolog al vremii. Vertebrele au ajuns la muzeu, moment în care Erika venea foarte des ca voluntar pe timpul verii. Atunci a cunoscut-o şi pe Elisabeta Popa, singurul restaurator os atestat de Ministerul Culturii la vremea aceea. Aşa s-a născut dorinţa de a deveni paleonotolog, pe vremea aceea Erika având 12 ani.

Din păcate, la Cornet toate oasele au fost spălate într-o dolină. Nu este nimic în conexiune anatomică, în urma transportului oasele s-au fragmentat, cel puţin cele care sunt importante din punct de vedere ştiinţific (oase de craniu, femur, humerus) unde poţi să faci diferenţierea între specii. Studiul acestor fosile au ajutat-o să încheie o colaborare cu Universitatea din Bristol, cu profesorul Michael Benton. Cu această ocazie, printr-o finanţare de la The Dinosaur Society, s-a reuşit redeschiderea minei care a avut calea de acces betonată din cauza apei subterane. Erika a avut ocazia să plece a Bristol unde, spune ea, a învăţat în două luni cât a învăţat în cinci ani de facultate. Asta şi pentru că a avut acces nelimitat la biblioteca de unde a putut să îşi facă nelimitat copii la diferite lucrări.

„Experienţa cea mai importantă a fost vizita de cinci zile la British Museum în colecţia de dinozauri din Cretacicul inferior, având ocazia să studiez aceste fosile”.

Vizavi de fosilele de la Cornet, Erika spune că prepararea lor este foarte dificilă pentru că nu se poate inteveni chimic. Niciun acid nu dizolvă oxizii de fier şi de aluminiu din care e formată bauxita, spre deosebire de carbonatul de calciu care este dizolvat de acidul acetic, acidul formic. Rămâne doar prepararea mecanică. Din 10.000 de fragmente de oase, eşantioane în care se vedeau fragmente de oase, Elisabeta Popa a preparat câteva mii folosind dăltiţa şi ciocanul.

„Am învăţat meserie de la ea. Lucra tot timpul, şi weekendurile, şi peste program, ca să reuşească acest lucru. Acum se prepară la fel de greu, duritatea rocii este aceeaşi, însă nu se compară când ai vibroincizorul.”

Specie semnalată prima oară în România

În domeniul preparării, Erika Posmoşanu se mândreşte şi cu munca la colecţia de vertebrate marine din Triasic (240 – 230 milioane de ani), de la Lugaş şi Peştitş. Oasele au fost preparate mecanic cu ajutorul unor dăltiţe mici, la microscop, mai întâi de către Tiberiu Jurcsák şi Elisabeta Popa. Erika a început să prepare câteva eşantioane chimic, o procedură care durează luni de zile şi în care, cu ajutorul acidului poţi să dizolvi într-o zi poate un milimetru, maxim doi milimetri de rocă. Apoi se spală prin nişte site foarte fine şi se selectează acel sediment care arată ca un nisip, dar care la microscop dezvăluie un univers. Prin această metodă a reuşit să găsească foarte mulţi dinţi de peşti osoşi sau de rechini cartilaginoşi. Erika se mândreşte cu o specie, Lissodus Cristatus, care a fost o primă semnalare pentru România. După publicarea lucării, a fost contactată de un cercetător din Belgia, Dominique Delsate, care a descris specia, confirmând descoperirea Erikăi.

Când nu face restaurare, Erika prepară crabi şi creveţi fosili din Miocen (12-13 milioane de ani). Povestea lor a pornit în 1984, când un cercetător, Pál Müller, cel mai titrat expert în crabi şi creveţi din Ungaria, a publicat o lucrare despre un crab găsit în Bihor spunând că este un gen nou şi i-a dat numele localităţii unde a fost găsit. Erika nu a dorit să spună care este, pentru a proteja situl fosilifer. Restauratorul a fost în teren, a studiat, şi după zece ani de căutări nu l-a găsit. Dar a fost rugată să facă inventarul unei alte colecţii din Miocen din acea zonă. Examinând la microscop fiecare fosilă din colecţie, în interiorul unei scoici a găsit primul cleşte de crevete. De atunci a colectat câteva eşantioane şi, cu acul, la microscop, a reuşit să prepare timp de patru ani peste 150 de fosile.

Anul acesta a reuşit să contacteze pe unul dintre cei mai importanţi experţi în decapode – crustacee fosile din Miocen, pe dr. Matúš Hyžný de la Universitatea din Bratislava, care a lucrat cu Pál Müller şi a publicat o carte despre capodele din Ungaria. Cu ocazia sesiunii internaţioanle de comunicări care a avut loc în octombrie la Muzeul Ţării Crişurilor, dr. Matúš Hyžný a lucrat o zi împreună cu Erika la colecţie. Sunt peste 15 specii care urmează a fi fotografiate şi preparate, despre care se va realiza şi o lucrare, fiind o noutate absolută ca descoperire de faună atât de bogată de crabi şi creveţi din România.

În Oradea alergau turme de mamuţi lânoşi

Erika Posmoşanu a împlinit 30 de ani ca muzeograf în Muzeul Ţării Crişurilor. A acceptat să fie şi restaurator luând-o ca pe o schimbare a carierei în momentul în care Elisabeta Popa s-a pensionat în 2019. În 2020 a trebuit să se deschidă noua expoziţie de bază în contextul în care patrimoniul a stat împachetat foarte mulţi ani şi a suferit o mutare. Erika, în 1994 făcând cursul de la Bucureşti de bazele conservării şi restaurării, acum doi ani a reuşit să atesteze laboratorul de restaurare paleontologie.

„Cred că este singurul laborator atestat pe paleontologie la muzee. Există laboratoare la universităţi, dar în muzee mai puţin pe acest specific”.

De când a ajuns să lucreze ca restaurator, a avut câteva provocări, cele mai mari fiind cele din timpul lucrărilor la expoziţia de bază, când obiectele despachetate au trebuit curăţate. Datorită faptului că sunt şi colectări de la începutul secolului XX cu soluţia de impregnare (şelac, nitrolac) diferită faţă de cea cu care se lucrează acum (movilit, paraloid), din nefericire spune restauratorul, în timp vechile soluţii au îmbătrânit la lumină, la fluctuaţii de temperatură şi de umiditate, ducând la exfolierea unor fosile.

„Un exemplu pe care îl poate vedea orice vizitator al muzeului este scheletul de mamut lânos expus în expoziţia de bază, care a fost găsit în 1972 când s-a săpat fundaţia de la fabrica de bere din Oradea, unde acum este Lotus Center. Cei care trec pe acolo să îşi imagineze că în Pleistocen acolo alergau turme de mamuţi dar şi omul paleolitic, pentru că toată Salca e cunoscută din punct de vedere arheologic. Acest schelet este scheletul cu cele mai multe elemente scheletice conservate de la un singur individ din ţară. A fost găsit la 5 metri adâncime, într-un strat foarte umed.

Scoaterea lui în anii ’70 de către Tiberiu Jurcsák şi Elisabeta Popa, cu o hartă făcută cu poziţia fiecărui os, a fost foarte dificilă atunci, fiind în sediment umed. Se şi vede în expoziţie fragmentarea oaselor. Ei au făcut o săpătură în jur, cum vezi azi la Național Geographic, au turnat gips după ce au acoperit cu celofan şi ziare umede. Cu macaraua au ridicat bucata cimentată şi au băgat-o în Palatul Baroc pe geam. Restaurarea iniţială, din anii ’70, a durat peste un an de zile implicând o uscare foarte lentă a acestor cofraje, după care, milimetru cu milimetru s-a decopertat şi s-a impregnat scheletul cu nitrolac. Nitrolacul îmbătrâneşte devine maroniu, casant, prin urmare, după despachetare, foarte multe lipituri s-au desfăcut, inclusiv la filedeş”, spune Erika.

Ca volum de muncă pentru expoziţia de bază a fost lucrarea de cea mai mare anvergură pe care a făcut-o restauratorul.

Schelete ţinându-se de mână

Intrându-i în sarcină tot ce înseamnă material osos arheologic, poate cea mai periculoasă pentru sănătate, spune Erika, a fost munca de restaurare la mormântul dublu din sec. X de la Sălacea, care este în expoziţia de bază. Este vorba despre un bărbat de 65 de ani şi o femeie de 35 de ani înhumaţi cu mâinile împreunate, după studiile antropologice cei doi fiind tată şi fiică. Iniţial a fost scoase cu pământ cu tot, jumătate din schelete fiind impregnate foarte gros. 50 de ani au stat foarte bine conservate, nu au luat aer, nu au intrat în contact cu nimic.

Datorită timpului foarte scurt de execuţie a expoziţiei în pandemie, scheletele au fost mutate în vitrine în podea, unde nu este ventilaţie deloc. Au fost poziţionate în nisip de firma care a executat proiectul, scoase din pământul în care au stat cinci decenii conservate, iar lângă ele a fost construită o butaforie care în timp a prezentat semne de mucegai. Motiv pentru care scheletele au trebuit scoase pentru a îndepărta mucegaiul.

Erika, lucrând cu alte fosile, vechi de sute de ani, nu şi-a pus problema de bacterii, în afară de microorganismele pe care le poţi aduce din şantier în timpul săpăturii. Mucegaiul care era doar în nisip, oasele nefiind afectate, i-au creat o alergie foarte puternică şi neplăcută. De atunci lucrează doar cu măşti cu sisteme de filtrare. Dar a fost o restaurare complexă de îndepărtare milimetru cu milimetru a consolidantului vechi de pe schelete, cu lampă UV, cu tratare a fiecărui os contra mucegaiului.

Ursus spelaeus (ursul de peşteră)

Pe masă, Erika mai are şi un humerus de Ursus spelaeus (ursul de peşteră) şi un canin colectat în 1955. Ce se colectează din peşteri vine dintr-un mediu foarte umed, de cele mai multe ori într-o argilă spalată de apă sau în nisip, spune restauratorul. Umiditatea pătrunde în structura osoasă foarte mult. În şantierele în care se colectează foarte multe oase se poate întâmpla ca timpul de uscare să nu fie adecvat sau soluţia de impregnare să fie prea concentrată, şi atunci, în timp, apar diverse probleme: îmbătrânire şi exfoliere a soluţiei, care presupun o restaurare complexă prin înlăturarea şelacului, dizolvarea în interior, apoi reconstruirea osului şi reimpregnare.

Restauratorul poate descoperi şi o aparenţă albă pe suprafaţa oaselor, denumită eflorescența de tip Byne. Este vorba despre mici cristale de săruri „care apar frecvent pe suprafața specimenelor din colecțiile de științe naturale care au în compoziție carbonat de calciu (cochilii, schelete, ouă), ca rezultat al acțiunii vaporilor acizi din atmosferă, proveniți din materialele acide de depozitare sau arhivare (dulapuri de lemn, cutii de carton și etichete din hârtie cu aciditate ridicată)”. Modalitatea de curățare este îndepărtarea eflorescenței prin periere și apoi prin spălare cu apă distilată. Dacă nu este depistată din timp, eflorescența poate duce la distrugerea obiectului.

„Vizitându-mi colegii am învăţat foarte mult şi am realizat de fapt cât de importantă este munca restuaratorilor. Nu mă consider restaurator, sunt paleontolog în continuare, chiar dacă restaurez destul de mult în ultima vreme, însă aş vrea să profit de această ocazie şi să transmit un mesaj către public: munca tuturor resturatorilor din ţara asta care lucrează la muzee se află în spatele fiecărui obiect pe care îl văd în expoziţie”, spune paleontologul care şi-a dedicat viaţa unei pasiuni frumoase.