„Parcă scrierile lui Dumas (vorbim de aceiaşi perioadă de timp) erau mai precise sau mai degrabă inventate, fiind vorba de o ficţiune inserţioasă cu adevăruri istorice. Eram adolescent, când tata era mai mult în închisorile comuniste decât în libertate, sufeream îngrozitor, împreună cu mama şi cele trei surori (nu cele din Cehov). Încercam să supravieţuim! Cu greu! Greco-catolicismul mamei, averea tatălui meu (făcută pe bune) şi încrâncenarea cu care lupta împotriva comunismului se constituiau ca ţinte clare pentru o presiune fără margini. Amândoi erau intelectuali, mama lucrând în trei ture la Viitorul, iar tata în greva foamei în puşcărie. Imagini şi trăiri dezolante! Miliţia „acţionând” brutal asupra podoabei mele capilare de vreo cinci ori la zero, luat de pe stradă, eu fiind, contrar staturii mele, un om destul de paşnic, animat de rock. Iată câteva motive, suficient de puternice, de a-l urî pe Ceauşescu şi sistemul lui de sorginte leniniste şi staliniste”, descrie Marius Aron, directorul Teatrului de Stat pentru Copii şi Tineret „Arcadia”.
Timişoara, 16 decembrie
„Cu treburi pe acolo, traversez în salturi (salt înainte, culcat) piaţa Operei. Rafale, trasoare, toate de mitralieră. Scap cu greu! Merg la gară să iau un tren de Oradea. Nu reuşesc. Ajung pe Calea Şagului, la „ia-mă nene”. O Lada, o frână scurtă. La Oradea! Până la Chişineu Criş te pot duce. Un şvab care venise să-şi ia acasă, băiatul student. Ajung acasă pe la ora 12 noaptea. O zi la Timişoara, printre gloanţe mi s-a părut o veşnicie. Nu credeam că voi scăpa. Şi astăzi retrăiesc acele clipe nesigure, pline de teamă”, a mai relatat Marius Aron.
Citiți principiile noastre de moderare aici!