Când nu cântă la pian, face cercetări în domeniul matematicii precum teoria sistemelor dinamice şi teoria numerelor. Când nu face calcule matematice, scrie. Şi o face cu umor. Andrei Vieru, pianist stabilit în 1988 la Paris, scriitor, pictor, matematician, socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, şi-a lansat duminică „Elogiu vanităţii”, la Librăria Humanitas din Oradea.
A făcut-o în cadrul unui trio formidabil alături de Ioana Pârvulescu şi Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof, eseist şi realizator TV, fost preşedinte al Institutului Cultural Român. Întâlnirea celor trei personalităţi a fost posibilă ca urmare a participării, în calitate de invitaţi speciali, la Europen Music Open, acolo unde au susţinut un moment memorabil alături de Călin Andrei Mihăilescu, scriitor şi profesor de literatură comparată, teorie, teorie cristică şi spaniolă la University of Western Ontario.
În 2013 publică la editura Grasset volumul „Éloge de la vanité- Elogiu vanităţii ”, pentru care primeşte în anul următor premiul Casanova, atribuit autorilor europeni care scriu direct. Iulie 2017 cartea este lansată la Librăria Humanitas din Oradea. A fost , de fapt o triplă lansare, fiindcă Horia-Roman Patapievici a vorbi despre volumul său “Partea nevăzută decide totul”, iar Ioana Pârvulescu despre romanul ei bestseller la Gaudeamus 2016, “Inocenţii”.
Moderatorul întâlnirii a fost scriitorul şi criticul literar Dan Liviu Boeriu. Despre Andrei Vieru, Dan Liviu Boeriu spune că este una dintre cele mai stranii cărţi pe care a citit-o. O carte în care un om obişnuit cu scena vorbeşte despre propria relaţie cu orgoliul şi vanitatea, vorbeşte despre „lucruri esenţiale pe un ton şugubăţ”.
Boeriu insistă asupra faptului că Andrei Vieru reuseşte să transforme pasaje în mici aforisme şi că „reuşeşte să diminueze cu umor grozăvia unor adevăruri”.
„Omul care, privind în străfundul sufletului, aspiră sincer să afle ceva risca să descopere despre sine adevăruri nu foarte măgulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era şi de aşteptat, la ideea imposibilităţii cunoaşterii de sine. Aceasta idee ne convine: preferăm să ne odihnim capul în întunericul călduţ al nisipului, decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struţ. Cunoaşterea de sine riscă să devină o insultă la adresa amorului propriu, deşi ea rămâne, nu mai puţin, o năzuinţă trufaşă”, a precizat autorul invitând la lectură.
Citiți principiile noastre de moderare aici!