S-a râs cu poftă, s-a râs cu lacrimi la prima reprezentaţie în Cetate cu „Îndrăgostiţii din Ancona” de Vajda Katalin. Și nu ca acum nouă ani, când s-a jucat pentru prima dată acest spectacol. Hohotele de râs au fost amplificate de felul în care a fost adaptat spectacolul vremurilor pe care le trăim, de la dezinfectarea cu insistență a mâinilor, la folosirea vizierelor şi păstrarea distanţei. A apărut la Ancona şi izoleta, şi carantinarea iar cafeaua s-a servit mai bine îmbunătăţită cu spirt Mona.

Dintr-o ironie în alta, actorii au jucat şi s-au jucat cu o lejeritate şi o sinceritate cuceritoare, improvizând deseori şi amuzându-se împreună cu publicul din curtrea interioară a Cetăţii. Două ore şi jumătate de cântec, râs şi încurcături amoroase. S-a sărit şi pentru pauza anunţată. Publicul, întrebat fiind, n-a dorit „să iasă afară la o ţigară”. Oricum era păcat să se rupă pentru zece minute firul amuzant al tăvălugului italo-moldovenesc.

Doar la cântecul final, zâmbetele au încremenit pentru o clipă şi versurile s-au transformat într-un mesaj-strigăt al celor de pe scenă, care au fost: Richard Balint, Lucia: Anca Sigmirean, Sebastian Lupu, Corina Cernea, Alexandru Rusu, Adela Lazăr, Andrian Locovei, Mihaela Gherdan, Ioana Dragoş Gajdo.

„Și-acum ne despărțim, c-așa-i la teatru, / Dar nu ne duceți chiar la psihiatru,/ Ne-am bâlbâit, v-am amețit, / Ne-am dăruit, am răgușit/ Dar nu v-am păcălit. /Bine-ați venit cu toții-n casa noastră, / Cu drag în suflet, v-am deschis fereastră, / Dar s-aveți grijă cum umblați, unde călcați, ce respectați și nu ne dărâmați. / Iar de puteți fi și cu ochii-n patru, / La cei ce spun: “Se poate fără teatru”…lăsați cortina…bufonii au murit. / Lăsați-ne să credem, /C-aveți de noi nevoie, / Că pentru dumneavoastră / Teatrul e Arca lui Noe, / Lăsați-ne să credem, / Când toate-n jur ne mor, / C-avem în lume-un rost, Că mai avem VIITOR!”

Dincolo de aplauzele furtunoase de final, restul e tăcere… şi un singur răspuns: DA, AVEM NEVOIE!