Chiar dacă amfitrionul serii Sever Voinescu, redactorul șef al săptămânalului cultural Dilema Veche a insistat să-i provoace la o „șuetă” pe invitații săi, calitatea discursurilor a fost una de înalt nivel prin prisma mesajului și ideilor exprimate de aceştia. Și cum s-ar fi putut altfel când invitați au fost Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei din Viena, Adriana Babeți, professor de literatură comparată la Universitatea de Vest din Timișoara, deținătoarea premiului Cartea anului 2013 al Revistei România literară categoria non-fiction la Gala „Bun de tipar” pentru volumul „Amazoanele. O poveste.”

Dacă Adriana Babeți și Ioan Holender au în comun faptul că sunt timișoreni, chiar dacă profesoara de literatură comparată şi de crizologie (amestec de filosofie, ştiinţe politice, antropologie) își declară origini orădene, cel de-al treilea invitat, compozitorul Dan Dediu are și el conexiuni vieneze ca şi Holender, deoarece a studiat în capitala Austriei cu Francisc Burt.

Prim solist al primei ediții a „Întâlnirilor de la Oradea”, eveniment derulat în cadrul European Music Open și datorat tenorului Alexandru Badea, directorul festivalului, a fost Ioan Holender, omul despre care se spune că „ilustrează conceptul de multiculturalitate, iar biografia sa demonstrează că un austriac exemplar se poate trage din rădăcini multiple”.

Record de box-office

Timișoreanul a doborât toate recordurile box-office și cele de longevitate în fotoliul de director al faimoasei Staatsoper – Opera de Stat- din Viena. Cu fiecare prilej, Ioan Holender nu uită să afirme că dintre multiplele sale identități culturale „cea mai influentă, cea mai statornică, cea care a supraviețuit tuturor întâmplărilor a fost cea românească. Ea este cea hotărâtoare până în ziua de azi”. Sinceritatea și relaxarea cu care Ioan Holender emite idei și principii, cu care își asumă propriul trecut a convins publicul orădean, dovadă fiind și coada la standul de cărți al fostului director Staatsoper Viena, de la finalul evenimentului.

Printre cei care nu au rezistat tentației de a-l descoperi și în alte ipostaze pe fascinantul Ioan Holender, în rândurile scrise chiar de el, s-a aflat și primarul ales Ilie Bolojan. Cu un invitat de talia lui Holender, publicul a acceptat și a trecut ușor peste faptul că cel mai cunoscut dintre invitații anunțați, actualul ambasador al României în Germania Emil Hurezeanu a fost obligat să rămână la post, chiar dacă confirmase prezența la Oradea, pentru a pregăti o vizită la cel mai înalt nivel.

Cu toate că vin din sfere diferite de activitate, invitații au găsit puncte de discuție comune participând fiecare cu bagajul experienței personale pentru a-și argumenta punctele de vedere. Amfitrionul serii, Sever Voinescu a demonstrat o bună cunoaștere a activității și vieții invitaților astfel încât a condus discuția cu ușurință de la Staatsoper Viena lui Holender la „Bătăliile Pierdute.

Dimitrie Cantemier, strategii de lectură ” ale Adrianei Babeți, via operele scrise de Dan Dediu bazate pe schiţele lui Caragiale. Sever Voinescu a coordonat volumul „Festivalul Enescu în Era Holender”, deci activitatea acestuia îi este cunoscută în profunzime.

Multiplicator de emoţii

Opera, sub diversele forme a fost lait motivul discuțiilor la care au fost provocați să participle cei trei invitați. Ioan Holender, omul care așa cum spune Sever Voinescu a „condus o instituție imperială care dorea să-și păstreze dimensiunile , trecutul, dar care era provocată de modernitate” a spus direct şi fără ocolişuri că a condus instituția de unul singur, nedemocratic, că a luat singur deciziile, dorind să profite totodată de importanța mediatică a acesteia.

Cu toate acestea, Ioan Holender recunoaște că nu a reușit tot ceea ce şi-a propus la conducerea instituției. „Încercarea mea de a impune din nou la Viena lucrările lui Giacomo Meyerbeer a dat greș. «Profetul », una dintre operele cele mai des jucate a lui Meyerbeer până la răboi, își pierduse mult din efect, iar montarea obscură și supraîncărcată a lui Hans Neuefels i-a dat lovitura de grație. Placido Domingo, interpretul rolului titular, pentru care unele pasaje au trebuit transpuse mai jos, a fost la fel de puțin în stare să salveze lucrarea, ca și Agnes Baltsa în rolul lui Fides. Lumea operei europene a privit cu curiozitate încercarea unei renaşteri a lui Meyerbeer, dar a fost în zadar. Prin urmare, nici un alt mare teatru de operă nu a mai inclus de atunci în repertoriu una dintre operele acestuia”.

Ioan Holender povestește însă că un ecou cu mult mai mare l-a avut scandalul lansat înainte de premieră când regizorul Hans Neuenfels intenționa să includă în scenă o sodomoie cu un porc prin care vroia să demonstreze că pentru un țăran animalele din propria gospodărie nu erau mai valoroase decât viața conjugală. Holemder mărturisește în volumul său de amintiri că l-a rugat în zadar pe regizor să renunțe la această viziune, în interesul cântăreților și al reprezentanției pentru a nu periclita spectacolul ca urmare a viitoarelor proteste ale spectatorilor, fiindcă acesta a insistat să o prezinte exact asa.

Holender a dat chiar ordin recuziterului să nu aducă în scenă porcul. Regizorul l-a acuzat pe Holender în mod public de îngrădirea libertății sale artistice. Holender a rămas însă fidel, și a subliniat și la Oradea, principiului că ceea ce se prezintă publicului a ţinut de esenţa îndatoririlor sale, fapt pentru care avea nu doar dreptul ci și obligaţia de a împiedica prin veto realizarea intenției regizorului. Sever Voinescu și-a provocat interlocutorii să spună dacă există o rigoare a interpretării sau fiecare vede ceea ce dorește, sau dacă orice interpretare e valabilă. Din această perspectivă Adriana Babeți consideră că ceea ce trebuie să-i ghideze pe protagoniștii unei interpretări este un minim bun simț .

Ioan Holender insistă însă asupra calității, argumentând chiar cu exemplul că „o citim pe Babeți fiindcă are calitatea scrisului, indiferent de ceea ce spune ”, iar pe Dediu îl ascuți tot din aceeași perspectivă a calității, „fiindcă are tonalități, are schimbări, are o ironie pe care o înțeleg… și dacă nu o înţeleg o ascult ”. Adriana Babeţi a insistat pe tema adecvării bunului simț, marturisind că a asistat și la interpretări aberante forțate de dragul spectacolului, dar și la interpretări adecvate, dar mai obosite.

Multe dintre subiectele abordate de protagoniști s-au derulat prin prisma neomaniei, a dorinței de a fi updatat . Dan Dediu a trecut apoi prin filtrul zicalei că nici un vin nou nu se pune într-un poloboc vechi, evoluția operei după 1800 când s-a trecut de la interpretarea de genul că fiecare artist punea în rețetă propriul ingredient, la congelarea partiturii, la o dictatură a partiturii, ca o bulă papală, iar apoi la fuziunea dintre reţeta de bucătărie cu bula papală în secolul XXI. A fost atăcat apoi subiectul influenţei erei multitasking asupra societăţii, dar şi al actului cultural.

Când scriu muzică nu o fac ca să bifez textul, scrii ca să treci prin toate afectele, să adânceşti afectele. Aceasta e fascinaţia operei. Sunt opere perfecte-cele 33-36 de opere din care nu poţi să scoţi nici un sunet… Opera e un vis enorm, are o putere de fascinaţie deosebită”, spune Dan Dediu. Pe de altă parte, Adriana Babeţi a vorbit din experienţa de spectator format în perioada comunistă, provocată fiind să dezvăluie dacă atunci când ascultă „ceva vechi simte că are un univers estetic mai ofertant”.

 

„Sursa de emoţie mi-a fost violent intoxicată cu concerte educative, şi nu mi-am dat seama atunci cât de adânc vor săpa”, fapt ce s-a concretizat în perioada în care a recunoscut că a „destestat opera pentru conformismul ei” pentru ca azi să treacă prin perioada în care „am ajuns să nu ascult operă fără să fiu la graniţa plânsului cinstit”, indiferent că muzica se aude pe scenă sau pe un disc. De aici s-au iscat controverse în ceea ce priveşte emoţia pe care o trăiesc împreună spectatorii şi actorii într-o sală de spectacol, trăind renaşterea textului ca într-un act de creativitate şi ceea ce se întâmplă atunci când priveşte la un spectacol dintr-o sală de cinema fie el şi în direct.

„Magnetismul care se crează într-o sală de spectacol se pierde atunci când nu eşti faţă în faţă cu artistul. Se pierde acea comuniune, nu comunicare, acea stupefacţie, acel fluid care se crează între participanţi, înfrigurarea de a asculta acel Si bemol al sopranei. Opera este un intensificator al emoţiilor. Paroxismul emoţiilor e cel care te curăţă, spectacolul e o formă de igienă mentală, te ajută în a primi complexitatea pentru a nu mai rămâne aşa simplu…Nimic nu poate înlocui un spectacol de teatru, unde artiştii şi spectatorii sunt aduşi la un loc (…) Vorbitorul simte că este ascultat, iar aceste lucruri nu pot fi înlocuite de vizionarea unui disc”.

 

Nu a fost ocolită nici o analiză a situaţiei actuale în care avem interpreţi ca nişte mari branduri într-un mall muzical planetar şi care selectează tipuri de muzică şi le amestecă”, cum nu a fost ocolit nici subiectul artei ca business. Concluzia e una, chiar dacă sunt artişti care câştigă bine: „arta şi cultura nu sunt câştig economic, ci câştig de viaţă”, a spus Ioan Holender. Fiecare spectator a putut trage concluzii şi medita după această primă ediţie a „Întâlnirilor de la Oradea ”. Un lucru e sigur: după astfel de întâlniri rarisime, pleci acasă mai bogat, mai om decât ai fost când ai venit. Mulţumim Adriana Babeţi, Ioan Holender, Dan Dediu, Sever Voinescu! Mulţumim Alexandru Badea!