Joi, 23 martie, a fost prima zi din cele două ce alcătuiesc evenimentul organizat de Muzeul Ţării Crişurilor – Complex Muzeal şi intitulat Zilele Filmului Istoric.

[eadvert]

La deschiderea oficială a proiectului pilot „Zilele Filmului Istoric” au urcat pe scena sălii de evenimente Adina Rențea, manager cultural, Diana Baciuna, Secretar de Stat în Ministerul Culturii, Krizbai Béla, director adjunct al Arhivei Naționale de Filme – Cinemateca Română, și Gabriel Moisa, managerul Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal.

Evenimentul a fost gândit încă din toamna anului trecut împreună de regretatul teatrolog George Banu. Proiectul a venit de fapt, spune managerul instituţiei muzeale, constatând suprapunerea unor clişee ale istoriografiei oficiale în filmele din anii ’60-’70-’80, ceea ce se transmitea marelui public prin intermediul filmului. „Întâlnirea noastră din aceste două zile este un eveniment pilot care sperăm să se permanentizeze. Deja am discutat ce vom face anul viitor”, a anunţat Gabriel Moisa.

 

Diana Baciuna a punctat faptul că Zilele Filmului Istoric au rolul nu doar de a stimula cultura cinematografică readuând-o astfel în faţa publicului, ci şi de a educa şi a forma opinii cu privire la folosirea artei şi a cuvântului în perioada regimului comunist, ca intrument de manipulare şi tehnică de răspândire a propagandei.

Adina Renţea s-a bucurat să vadă în sală foarte mulţi tineri, considerând că cele două zile sunt ca o lecţie de istorie pentru ceea ce unii dintre noi am trăitm, alţii cunosc din istorie sau din literatură şi cinematografie, şi pentru cei care nu ştiu nimic sau foarte puţin despre acea perioadă. Zilele Filmului Istoric este un proiect pilot, spune managerul cultural, pentru că într-un muzeu nu s-a mai concretizat până acum acest tip de manifestare reflectând această perioadă istorică.

Krizbai Béla a aminit că unul din scopurile evenimentului este de a prezenta în faţa tinerilor, şi nu numai lor, instrumentele de propagandă şi manipulare ale regimului comunist şi nu în ultimul rând, prin „bravura scenografică a lui Titus Popovici, clarificarea conceptului de libertate de creaţie în cadrul vastei şi dramaticei opere de contruire a unei noi lumi «libere şi drepte», de formare a «omului nou» în deceniul al şaptelea al secolului XX”.

Cum se poate face propagandă cu artă

După proiecţia filmului „Puterea și Adevărul” (1972) în regia lui Manole Marcus, a avut loc dezbaterea „Cinematografia românească – instrument al regimului comunist de propagandă și manipulare?”

La dezbatere au participat: gazetarul Cristian Tudor Popescu, critic și istoric de film UCIN, doctor în cinematografie și media al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „ I.L. Caragiale”, București, regizorul Constantin Vaeni, dr. Marian Țuțui, cercetător științific, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Academia Română şi dr. Virgil Țârău, istoric, Facultatea de Istorie și Filosofie „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, moderator fiind istoricul Gabriel Moisa.

Cristian Tudor Popescu se întreabă ce mai înseamnă pentru tinerii de acum Nicolae Ceauşescu? „Probabil că sentimentul e acelaşi pe care îl aveam eu faţă de Stalin, pentru că eu nu l-am apucat pe Stalin în viaţă. Ca să constat cam după 2016 încoace, spre stupoarea mea, că acele năravuri pe care le ştiam foarte bine şi pe care le-am trăit, le-am şi studiat de dinainte de 1989, acea ideologie care în anii ’80 a adus nişte vârfuri greu suportabile, revin! După 2016, în România, după cum aţi putut consta, ne-am îndreptat spre un neoceauşism”, a spus gazetarul, amintindu-l pe „dacul” Daea care „a repurtat un succes deosebit” la Bruxelles, pentru că acum suntem pe ultimul loc la banii accesaţi pentru cereale. „A apărut din nou acel curent prin care noi nu avem treabă cu Occidentul, noi suntem mândri, noi suntem pe picioarele noastre”.

„Puterea şi adevărul” realizat în 1971 este exemplul perfect de propagandă foarte bine făcută, spune Cristian Tudor Popescu, în special datorită scenaristului Titus Popovici, care este cel mai important cineast în perioada comunistă din România, începând cu: „Moara cu noroc”, „Valurile Dunării”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Dacii”, „Mihai Viteazul”, şi până la „Secretul lui Bachus” sau „Horea”.

Tot Titus Popovici reuşeşte un lucru extraordinar, demonstrează cum se poate face propagandă cu artă. „Titus Popovici este un artist formidabil care pune în pratică ceea ce Goebbels observa la începutul anilor ’30 şi care spunea: n-o să reuşim mare lucru cu propaganda dacă facem numai filme cu soldaţi ai Wehrmacht-ului care luptă şi sunt eroi, numai filme cu propagandă, trebuie să mai băgăm şi altceva, o intrigă, o poveste, un amor ca să putem să vindem propaganda. Ei, acest lucru l-a făcut extraordinar Titus Popovici”.

„În comunism sex nu exista”

Din film a amintit sevenţa nunţii din celebra casă în care este plasat tovarăşul secretarul de partid Pavel Stoian de către securistul Lazăr Vrabie ca să îi poată fi asigurată paza.

„Eu am văzut asta la premieră, în februarie 1972, şi îmi amintesc mugetul pe care l-a scos mulţimea din sală în clipa în care Albulescu o sărută pe Irina Gărdescu în modul cel mai sexualmente vorbind. Va să zică, tovarăşul prim o ia pe viitoarea mireasă a primului său subaltern la dans – mi-a trecut prin cap secvenţa dintre Burt Lancaster şi Claudia Cardinale în «Ghepardul» din ’61 al lui Visconti. Tiparele personajelor sunt aceleaşi. Eu ştiam cinematografia românescă de până atunci. În imaginarul care este nescris ataşat comunismului, două lucruri nu există: sexul şi moartea. Nu se spunea niciodată «a murit» ci «a încetat din viaţă». În ce priveşte sexul, în comunism înmulţirea se făcea prin înmugurire eventual, prin sciziparitate, dar sex nu exista! Primele secvenţe cât de cât apar în «Străinul», scenariul tot Titus Popovici. Există o secvenţă cvasierotică, cu Ştefan Iordache şi Irina Petrescu, pe o insulă, în care se sugerează chiar şi o erecţie, el fiind în slip, ea în costum de baie. Nu erau nici săruturi măcar. În această atmosferă, un înalt responsabil de partid omite acel gest sexual în toată regula pe ecran. Asta numai Titus putea să o facă şi numai lui i se putea permite!”

Cu secvenţa aceea sau cu cea de la nunta din sat, Titus Popovici reuşeşte cu mare artă să umanizeze activistul de partid. „Titus Popovici este cel mai eficient şi mai periculos propagandist din perioada aceea. Ce a pregătit filmul ăsta, Nicolae Ceauşescu a făcut pe dos şi cu asupra de măsură”.

 

Despărţirea de trecut

Gabriel Moisa a amintit secvenţa din film cu şedinţa de partid de înfierare a lui Petrescu, în care Ernest Maftei este pus să dea cu pumnul în masă şi să-l condamne pe inginer, tocmai el, actorul care fusese la rândul său condamnat la cinci ani de puşcărie ca şi comandant legionar.

Dr. Marian Țuțui s-a referit în cuvântul său la faptul că tipologia făcută în film de Titus Popovici e încă valabilă, şi vizibilă şi în politica de azi, cu politicienii care fac greşeli şi nu răspund pentru ele.

Regizorul Constantin Vaeni, plecând de la vorbele lui Lenin care spunea: „dintre toate artele, pentru noi cinematografia e cea mai importantă”, s-a referit mai ales la cenzura comunistă, plecând de la momentul 1977 când comuniştii au anunţat că au desfiinţat cenzura doar ca să o practice în continuare cu subtilitate, creând reflexul autocenzurii. Cineastul a amintit experienţa sa cu „Drumeţ în calea lupilor” din 1988, un film despre asasinarea lui Nicolae Iorga. Vaeni nu a fost de acord cu scenariul propus de tovarăşi, trecând cu acest film prin zeci de audienţe, vizionări şi modificări, fiind acuzat că a dezvoltat în film mişcarea legionară. Abia după cinci ani a reuşit să finalizeze filmul.

Revenind la „Puterea şi adevărul”, Vaeni spune că Titus Popovici a scris scenariul ca o despărţire de trecut printr-o demascare a unor lucruri reprobabile, pe principiul: „Noi recunoaştem că aşa a fost, dar asta aparţine unei alte perioade. Nu am fost noi, a fost Dej, şi aşa ceva nu se va mai întâmpla”.

Ultimul care a luat cuvântul înaintea întrebărilor din public a fost dr. Virgil Țârău. Dorind să arate de ce „Puterea şi adevărul” este un film politic, a pornit de la 1941, când în lagărul de la Târgu Jiu Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul de necontestat al Partidului Comunist din România din închisoare, are doi aghiotanţi: Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Cei doi au trăit din 1941 până în 1968 o perpetuă competiţie pentru a demonstra cine este mai bun şi cine să îi succeadă lui Dej. În timp, Ceauşescu a câştigat teren în detrimentul lui Drăghici, iar după moartea lui Dej în ’65 Ceauşescu obţine sprijinul bătrânilor ilegalişti pentru a conduce partidul.

Acesta a fost contextul istoric în care, în aprilie şi mai 1968, Ceauşescu dezvoltă un proiect tematic care trebuie să fie updatat cinematografic. De aici şi filmul făcut cu nişte teme distincte: relaţia din ilegalitate şi construcţia conducerii de partid, relaţia dintre Dej (în film, Pavel Stoian) şi Ceauşescu (în film, Mihai Duma), apoi relaţia lui Dej cu Lucreţiu Pătrăşcanu (în film, inginerul Petrescu). „Lui Titus Popovici i se dă linie deschisă ca să trateze problema succesiunii Dej-Ceauşescu şi problema Pătrăşcanu. Filmul s-a finalizat în urma unei continue consultări între forurile decizionale şi echipa care a construit filmul”.

Sergiu Nicolaescu „minţea cu linişte şi talent”

Unul din tinerii din sală l-a rugat pe Cristian Tudor Popescu, după analiza filmelor produse în perioada comunisă, să se refere la filmele istorice româneşti de după ’89. Gazetarul a subliniat că nu se compară producţa filmelor istorice de dinainte de ’89 cu cele de după 1989. Era nevoie de bani, producţia era imensă şi astfel de resurse cu greu au mai putut fi mobilizate. Nu mai era de conceput un film ca „Mihai Viteazul” după ’89.

Primul film semnificativ, spune criticul, este „Oglinda” din 1993 al lui Sergiu Nicolaescu. Este un film despre 23 august 1944 care nu mai era insurecţia naţională antifascistă și antiimperialistă. Sergiu Nicolaescu o întoarce în oglindă, model pe care l-au urmat după aceea şi alţi regizori. Lucrurile sunt prezentate exact în partea opusă, răii devin buni şi invers.

„Asta este ceea ce a făcut Sergiu Nicolascu fără să clipească. Avea un sânge rece deosebit. Eu nu am întâlnit în viaţa mea un om care să mină cu atâta linişte şi cu atâta talent cum o făcea Sergiu Nicolaescu. Era în stare să îţi spună, şi am trăit-o pe pielea mea, că în ceea ce priveşte cornul ăla care ţi-a crescut în frunte, el nu e de culoare neagră, e de culoare albă. În momentul ăla simţeai nevoia să te pipăi să vezi dacă ţi-a crescut întradevăr un corn. Avea o mare forţă de convingere. Am stat cu el odată cinci ore într-un aeroport în care mi-a făcut o astfel de probă de cum se poate minţi”.

A fost apoi filmul făcut în 1991, „Drumul câinilor”, unde din nou se vede, spune Cristian Tudor Popescu, „emblema Nicolaescu”. Legionarii devin eroi ai luptei împotriva comunismului.

„Filme istorice sunt modeste prin comparaţie cu cele de dinainte de ’89 cu forţa aceea de pătrundere la nivelul maselor. «Puterea şi adevărul» a avut 3,5 milioane de spectatori în cinematografe. Nu se mai poate. De ce? Foarte simplu: pentru că acele mari filme istorice de dinainte de ’89 erau vehicule pentru transportul propagandei. După 1989 nu a mai existat interes pentru film în România ca mijloc de propagandă numai pentru filmul istoric. Toată lumea s-a concentrat pe televiziune, pe internet, şi nu se mai face propagandă prin film”, spune Cristian Tudor Popescu.

Revenind la „Puterea şi adevărul”, dincolo de tiparele Dej, Ceauşescu, Drăghici, Pătrăşcanu, criticul spune că prin acest film „se execută o operaţie de o precizie chirurgicală extrem de fină, cu laser, să decupeze hoitul lui Gheorghiu Dej, fără să afecteze miezul, inima comunismului”, adăugând că filmul este o imensă minciună, foarte bine făcută de Titus Popovici, cu atât mai periculoasă.

„Titus Popovici era de un cinism comparabil cu inteligenţa lui. Toţi regizorii care au făcut filme despre lupta comuniştilor în ilegalitate au făcut o minciună enormă, o manipulare de proporţii cosmice care ar trebui analizată şi pe plan mondial. De ce după 1989 nu s-a mai făcut nici picior de câine mort de film despre: ilegalitate, partid, comunism? «Puterea şi adevărul» este crucişătorul Potemkin al cinematografiei româneşti”.

După 1989, Titus Popovici a făcut filmul „Crucea de piatră” în regia lui Andrei Blaier. „Un film unde sunt prezentate în toată splendoarea lor curve din Crucea de piatră, şi acte sexuale pe ecran”, spune Cristian Tudor Popescu. Concluzionând, criticul punctează: „În actualele condiţii, cu ce se întâmplă în jurul nostru, ce se întâmplă în America, pe plan mondial şi la noi în ţară, o să ne confruntăm cu nişte valuri de neoceauşism şi de naţional populism în următoarele luni şi în următorii ani, de nu ştim ce-o să mai fie p-aici. Dacă suntem în stare să ne uităm la «Puterea şi adevărul» şi la alte momente de propagandă de dinainte de ’89, poate că vom fi mai puţin vulnerabili la ceea ce urmează. Avem un partid aici care urcă continuu, şi o să urce în continuare şi care se lansează pe ideologia din anii ’80, a lui Ceauşescu. Să vedem cât suntem de rezistenţi în condiţii de democraţie, de libertate”.