Nu poţi să îi priveşti decât cu admiraţie pe tinerii care vor să duca mai departe tradiţiile şi îşi însuşesc vechile meşteşuguri pentru ca acestea să nu dispară. Unul dintre aceştia este Răzvan Fericean, un tânăr în vârstă de numai 21 de ani, pasionat de arta populară și a meșteșugului, care a reușit să reînvie această tradiție a cojocăritului, specifică zonei etnografice Holod.

Răzvan Fericean a fost unul dintre invitaţii serii muzeale „Cojocul de Tinca, o călătorie etnografică” de joi seara, organizată de Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal, împreună cu Universitatea din Oradea – Facultatea de Arte și Muzeul Municipal Beiuș, la iniţiativa dr. Simona Ioana Bala, muzeograf în cadrul secției de Etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor.

Simona Ioana Bala a dorit să vorbească în primul rând despre cojocul cu bumbălaci (nasturi), în urma colaborării cu colega sa, muzeograful Gabriela Ananie, cea care coordonează colecţia de fotografie veche. În urma consultării fotografiilor a realizat cât de relevante sunt acestea pentru anumite obiecte care au dispărut, cum este şi cojocul cu bumbălaci.

[eadvert]

Revitalizarea cojocului

Cojocul este o piesă cu blană în interior şi piela înafară, de obicei până în talie, fără mâneci. Este un obiect vestimentar care are rolul de a proteja de frig, la crearea căruia erau folosite toate resursele materiale dintr-o gospodărie. Cojocăritul a evoluat în timp. Pe la 1600 era consemnat doar un singur meşter cojocar la Beiuş. În arealul Beiuşului apar apoi în secolul XVIII încă doi cojocari, dar meşteşugul ia amploare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi durează până spre anul 1950. Este perioada de maximă înflorire când apar în foarte multe sate meşteri, ceea ce înseamnă că era nevoie de asemenea piese vestimentare. După 1848, dezvoltarea meşteşugului este în legătură directă cu creşterea numărului populaţiei. În timp, cojoacele s-au specializat şi individualizat pe areal mai mic.

Muzeul Ţării Crişurilor deține în colecție șase astfel de piese vestimentare, confecționate în primele două decenii ale secolului XX în atelierul de la Tinca, piese care au fost expuse în seara muzeală pentru public. Cojocele sunt foarte perisabile şi din păcate nu se pot păstra foarte mult timp dacă nu se păstrează în condiţii speciale de microclimat şi nu sunt ferite de dăunători. Din acest motiv s-a şi dorit revitalizarea acestei piese rare. Cojocul de Tinca este deosebit prin broderia florală şi împletitura de şnur din faţă împreună cu nasturii. Două din cojocacele din colecţia muzeului se purtau în subzona etnografică Holod. Apoi sunt cojoacele de Arad cu împeltitura asemenea cojocului cu bumbălaci, pe cojoacele de Arad însă broderia fiind mult mai bogată, pentru că şi oamenii de pe Crişul Alb erau mai înstăriţi, după cum a explicat dr. Simona Ioana Bala.

„Nimic mai frumos pe lume”

Răzvan Fericean a mulţumit familiei sale pentru susţinerea în învăţarea acestui meşteşug, în special mătuşii sale, Adina Tuduce, care i-a insuflat pasiunea pentru etnografie de la o vârstă foarte fragedă. Răzvan spune că totul a început pe la vârsta de 5-6 ani, când o vedea îmbrăcată cu cojoc la biserică în fiecare an de Paşti, şi i se părea atunci că „nu a văzut nimic mai frumos pe lume” şi şi-a dorit să aibă şi el. În timp, realizând că pisele din piele şi blană sunt deosebit de perisabile şi nu se mai găsesc într-o stare suficient de bună ca să poate fi purtate şi-a dorit să ştie să le facă. În 2015 a primit primul cojoc din colecţie sa de la o vecină, care la vârsta de peste 80 de ani încă îl păstra din tinereţe, când l-a primit la doar 15 ani. Cojocul era într-o stare avansată de degradare şi Răzvan a încercat, cum a ştiut, să îl recondiţioneze.

După terminarea liceului şi admiterea la facultate, şi-a propus să profite la maxim de vacanţă. S-a dus la cojocarul Traian Gavra din Vărzarii de Jos, cel care a primit titlul de Tezaur uman viu, a cumpărat piele şi s-a hotărât să facă un cojoc pe care să îl dăruiască apoi mamei sale. Procesul a fost destul de anevoios. Răzvan fiind aproape în totalitate autodidact, a avut ca sursă de inspiraţie un cojoc vechi într-o stare bună, pe care îl primise de la o altă vecină. A ales să aibă ca model cojocul de Tinca şi nu cel din zona sa, a Vaşcăului, deoarece unchiul său cojocar a învăţat această meserie la Tinca, de la o familie de maghiari, unde a stat doi ani până a deprins toate tehnicile necesare realizării cojocului cu bumbălaci.

„În ultimul sfert de secol XIX și început de secol XX, cojoacele cu bumbălaci s-au clasificat în două subcategorii: cojocul cu bumbălaci din valea Crișului Negru, realizat la centre precum Tinca sau Ginta, și cojocul cu bumbălaci realizat în județul Arad, la centrul de cojocărie Mișca. Diferențele între cele două subtipuri se fac în special pe baza cromaticii și a amplorii câmpurilor ornamentale, cele de la Mișca fiind în general mai bogate, realizate în culori vii, cu foarte mult roșu și ornamentate cu bumbi galbeni, din alamă, pe când cele de la Tinca-Ginta erau realizate într-o cromatică mai sobră, în nuanțe de vânăt, negru, verde”.

Este multe de lucru până cojocul ajunge la forma finală, precizează Răzvan Fericean. După croirea cojocului după tipare, prima etapă este scrierea modelului, lucru foarte migălos. Foloseşte hârtie de calc pe care imprimă modelul, după care realizează transferul acestuia pe piele şi îl îngroaşă apoi cu cerneală, care nu se întinde şi pătrunde în grosimea stratului de piele iar după uscare modelul rămâne clar. În meseria de cojocar cea mai mare problemă sunt materialele, spune Răzvan, pentru că nu se găsesc cele dorite nici pentru boderie nici pentru piele. La crearea cojocului se folosesc şi diferite tipuri de preducele, nişte dălţi speciale care prin lovire cu ciocanul realizează deiferite modele, mai ales acea dantelărie în piele care se foloseşte la ornamentarea spatelor cojoacelor. Nasturii din piele cu ciucure în mijloc a învăţat să îi facă de la meşterul Moise Gavra, iar mama sa îl ajută cu împletiturile, pentru care la început a fost foarte greu de desluşit tehnica înfăşurării firului după bumbi. Pentru Răzvan finalizarea primului cojoc a fost o realizare deosebită.

În sală se aflau prieteni de-ai lui Răzvan care învăţă la rândul lor să deprindă tainele acestui meşteşug: Andrei Bocaş de la Arad şi Alex Pop de la Sebiş. „Eu încurajez tinerii şi spun că este necesar să existe asttfel de oameni care să reproducă piesele vechi, pentru că ele nu pot să ţină o eternitate. Avem marele noroc că muzeul există şi ne stă ca sursă de documentare, ca păstrător al tradiţiei de demult. Pentru că aşa cum spiunea Traian Dorf, o personalitate din zona Beiuşului, fără a ne cunoşte trecutul, nu ne putem zidi prezentul. Şi cred că fiecare dintre noi ar trebui să se gândească puţin la cuvintele lui”, a spus Răzvan Fericean.

Meşteşugul s-a revitalizat

Muzeograful Cristian Remus Țoța, de la Muzeul Municipal Beiuș, a subliniat faptul că aceste cojoace brodate şi le permiteau doar „găzdăcoii”, oamenii înstăriţi, pentru că erau piese vestimentare scumpe. Ornamentaţia cojocului era influenţată atât de comanditar în funcţie de câţi bani îşi permitea să investească, dar şi de tiplogia locului. În rest, majoritatea cojoacelor erau cojoace utilitare, care erau făcute să ţină de cald, foarte puţin ornamentate. Simbolistica lor diferă de la o zonă la alta, având pe alocuri influenţe maghiare.

Muzeograful a punctat de asemena faptul că cei care practicau acest meşteşug erau la rândul lor oameni înstăriţi, care din vânzarea cojoacelor îşi permiteau să îşi întreţină familia şi să îşi trimită copii la studii, chiar în străinătate. Cristian Remus Țoța spune cu bucurie că meşteşugul s-a revitalizat, fiind tot mai mulţi cei care învaţă acest meşteşug, arta tradiţională putând fi păstrată pe mai departe.

Alexandra Negrilă, care promovează prin Proiectul cultural Etnotique ansambluri vestimentare din mai multe zone etnografice ale țării, a amintit cât de importanţi sunt oamenii care înţeleg necesitatea de a da mai departe „ceea ce a fost odată”, aici înscriindu-se şi muzeografii, şi cât de mportante sunt şi fotografiile prezentate contextual. „Dacă cu era Dior, oricât de mult am blama acest scandal, noi nu eram aici. Dar nu sunt de acord cu ce au făcut, şi nu voi fi niciodată de acord cu creatorii de modă care vor reinterpreta piese şi nu vor păstra tot ceea ce înseamnă specificaţia acestora. Asta apreciez la meşteri precum Răzvan: ei cos, dar cos respectând cutumele vechi. E foarte importantă cutuma. Este important să păstram tot ce a fost cândva satul românesc, care nu a fost neapărat idilic. La ţară e foarte greu să trăieşti şi nu e frumos. Poate e frumos pentru noi, cei care facem teren şi iubim asta”, a precizat Alexandra Negrilă.

La eveniment a fost prezentă şi Leontina Prodan, designer şi cultivator de cânepă din Sălaj, cea care a deschis un Muzeu al Cânepii la Timişoara. Soţul ei, care este orădean, şi-a petrecut copilăria la Tinca. Leontina Prodan a mărturisit că provine dintr-o familie de cojocari de pe valea Almaşului, ajungând cu tradiţia familiei sale în acest meşteşug până la 1823. A povestit cum bunicul ei a ajuns maistru cojocar, primind repartiţie în comuna Bălan din judeţul Sălaj, acest meşteşug mergând mai departe până pe la 1970-’80. Acesta venea şi la Beiuş de multe ori cu cojoace de Huedin la Târgul sumănarilor. Leontina Prodan a lucrat şi ea cu bunicul său la cojoace (pieptare), şi din dragoste pentru aceste piese vestimentare a adunat şi o colecţie de cojoace din Ţara Zărandului. A prezentat, de altfel, la seara muzeală, un laibăr cu zgoambe. Emoţionată a mărturisit că a dorit să ia cuvântul în memoria bunicilor săi care au reuşit să-şi ţină cei opt copii la şcoală datorită acestui meşteşug.

Gabriel Moisa, managerul interimar al Muzeului Ţării Crişurilor, a asigurat că astfel de seri muzeale se vor repeta, pentru ca fiecare secţie a instituţiei să iasă în faţa publicului cu ce are mai bun.

Seara muzeală a făcut parte din proiectul cultural „Țara Crișurilor – vatră etnografică”, organizat de Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal prin secția de Etnografie cu scopul de a prezenta publicului larg patrimoniul etnografic disponibil în colecțiile Muzeului Țării Crișurilor.