Electric Castle nu înseamnă Prodigy. Chiar dacă la concertul britanicilor au participat 28.000 de oameni, duminică seara. EC nu e nici Fatboy Slim, nici măcar Rudimental, Parov Stelar ori zecile de DJ ce au umplut văzduhul cu energie. Pare paradoxal, dar cei 250 de artişti şi DJ care au umplut cele şapte scene nu subsumează ceea ce reprezintă, de fapt, Festivalul ce se laudă cu 97.000 de participanţi în cele patru zile, la ediţia 2015 – nou record de asistenţă. Atunci, ce este Electric Castle? Ar putea fi tocmai reflexia în oglindă a acelei lumi pierdute a copilăriei, fără griji, în care poţi să evadezi doar pentru scurtă vreme. O lume pe care o găseşti atât de aproape şi, până la urmă, atât de departe, indiferent că vii dinspre Cluj, Oradea, Timişoara, Chişinău, Madrid sau Londra.
Este lumea aparent ireală ce metamorfozează tot în jurul ei prin acele 100.000 de suflete care o compun, iată, în 2015, oferind o explozie de viaţă zidurilor uitate de istorie ale castelului-ruină Banffy din comuna clujeană cu un nume aproape ludic – Bonţida. Viaţa electrică e molipsitoare, iar de la un an la altul castelul dă semne că şi-ar putea recăpăta statura de odinioară.
Dacă Festivalul dă viaţă Castelului Banffy, Castelul însuşi împrumută Festivalului personalitatea sa inconfundabilă, conferindu-i un farmec aparte. Nu trebuie să mire faptul că o scenă „indoor” a fost botezată „The Stables – Grajdurile” de către organizatori, de vreme ce noroiul şi paiele aruncate deasupra au impregnat aerul cu un miros inconfundabil de… grajd. EC face, astfel, o reverenţă istoriei Castelului, în care caii îşi au locul lor. Acum, însă, noroiul a fost călcat în picioare de participanţii dornici să se umple de sunetele ca din galop şi trap „scuipate” de difuzoare.
Fiind un Festival plin de viaţă, acesta este condamnat la transformări, la fel ca viaţa însăşi. Vremea ne-a adus noroiul şi cizmele de cauciuc, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva noroiul ar putea simboliza pentru Electric Castle ceea ce înseamnă nisipul pentru Folk You din Vama Veche. Din fericire, însă, aceeaşi vreme a luat cu „Sf. Duminică” ce ne dăduse cu „Sf. Vineri”, ca-n basmele românilor.
Vibraţii de tot soiul
Pe scena mare cântă Prodigy, cu 28.000 de oameni extaziaţi de ritmurile ce par a urca din străfundurile pământului. „Horror!” – s-ar fi exprimat unii, un adevărat compliment pentru „părinţii rave-ului”, bucuroşi că „Fucking Romania” a răspuns îndemnurilor venite de pe scenă în acelaşi ritm cu muzica – s-a lăsat cu un bis cerut insistent. La final, te îndepărtezi de această scenă impregnat de sunetele extreme pe care le ştiu lansa inconfundabilii „prodigioşi”. Ajungi la scena „The Roots/Rădăcinile” făcând slalom printre hamacurile în care petrecăreţii cei mai obosiţi îşi turnaseră trupurile mult muncite. Auzind ritmurile raggae şi văzând puhoiul de lume (şi) de aici, realizezi încă o dată câtă lume a venit la Electric Castle neinteresată de capul de afiş al festivalului.
Booha Mansion e un club electro în aer liber, unde, în toiul nopţii se poartă togi albe destinate celor mai băgaţi în priză dintre cetăţenii greco-romani captaţi ireversibil de petrecere.
Scena Red Bull Music Academy e gard în gard cu camping-ul Festivalului. Aici dansează în ritmuri psihedelice cei neimpresionaţi de treningurile Puma pe care le îmbrăcaseră pe scena mare băieţii de la Rudimental, fără să fie plătiţi pentru a le purta. Rudimentali al căror număr s-a triplat, de la 4 la 12, pe scurtul drum ce duce de la conferinţa de presă spre „Boiler” – scena cea mare a Festivalului.
The Subways au încercat să-şi cucerească publicul nu doar prin acordurile cu rezonanţe metalice, ci şi prin expresiile folosite în limba română de mai multe ori, semn că şi-au luat profesor de limba română, aspect ce nu putea lăsa publicul indiferent, judecând după aplauze. Solista Charlotte Cooper a fost cu totul electrizantă, demonstrând că rock-ului îi stă bine la Castel. În schimb, Sigma – dominatori ai topurilor britanice – au lăsat acasă vocile feminine ce dau suflet şi suflu melodios pieselor care i-au făcut cunoscuţi pe tot globul.
La „Silent Dance”, siluetele se unduiesc precum salciile, pe o muzică mută lansată de DJ de la platanele ce se revarsă doar în căştile dansatorilor, de un obligatoriu… voluntar.
Timpul… cozilor
A existat însă un acel ceva ce reuşea să-l trezească pe castelan la realitate din visul electric: Timpul. Acel timp care se contractă în cele patru zile de festival. Acelaşi (sau altul?) cu cel … pierdut la cozile tot mai dese în ultimele ore ale Festivalului, organizatorii încolonându-şi visătorii pentru a-i trimite spre vieţile lor de zi cu zi. O dată treziţi din vis, castelanii şi-au putut pune o întrebare cât se poate de ancorată în realitate: De ce, oare, punctele de „cash refund” (returnarea banilor rămaşi pe cardurile contactless către castelani) erau, totuşi, atât de puţine, în comparaţie cu punctele „credit point” unde erai aşteptat la tot pasul să-ţi predai cash-ul pentru a ţi se livra cardul atotaccesator de bunătăţi bahice şi culinare…
Citiți principiile noastre de moderare aici!