În interviul acordat luni, pentru ziare.com, preşedintele Academiei Române, doctor în chimie Nicolae Haiduc, precizează că exploatarea cu cianuri a aurului de la Roşia Montană nu poate fi considerată minerit, ci chimie pură. Totodată, academicianul Haiduc arată că apar deja metode alternative de exploatare chimică a aurului fără cianuri toxice.
În context, merită amintit că şi în zona bihoreană a Apusenilor s-a spălat aur, din vechime, după aceleaşi metode arhaice practicate la Roşia Montană, pe Arieş, Jiu, Someşul Mare şi alte văi aurifere cunoscute încă de pe vremea dacilor. Metoda dacică a cergii de lână în care sedimenta aurul se pare că a inspirat şi anticul mit elenistic al Lânii de aur căutate de argonauţi.
Revenind la Munţii Bihorului, etnografii Nicolae Brânda şi Ioan Degău avansează, într-un studiu publicat pentru site-ul Ţara Beiuşului, ipoteza că zăcămintele de aur şi argint au atras, de altfel, şi colonizările maghiare din zonele Tărcaia, Finiş, Ioaniş, Uileac, Negru şi Beiuş. Iar potrivit istoricului Bunyitay Vince (1837 – 1915), axat pe istoria Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, încă de la 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri străini, dar folosindu-se munca iobagilor locali.
În timp, exploatările de aur de aici s-au diminuat, în favoarea celor de fier şi cupru, pentru care au apărut topitorii la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc. Totuşi, iezuitul Szántó (Arator) Istvan, pe la anul 1600 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”. Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia” (tipărită în 1717), printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală acolo”, amintind şi Băiţa printre centrele miniere din Carpaţi.
Iobagi „aurolotores”
Potrivit etnografilor Brânda şi Degău, la 1732, satele Poiana, Leheceni şi Criştior aveau spălători de aur care erau obligaţi să dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi filialei ei din Beiuş. Iar conscripţiile urbariale, precum cea din 1733, arătau că în satul Fânaţe erau nouă spălători de aur („aurilatores”): iobagii Mihai Boţ, Mihai Achim, Todor Butişcă şi Urtinus Sabău, jelerii Petru Bot, Petru Nica, Florea Bot şi Cioruţa Florea, precum şi judele satului Daniel Duma. În aceeaşi conscripţie, pentru satul Poiana, toţi cei 14 capi de familie înscrişi erau spălători de aur („omnes Auri Lotores”), având obligaţia să dea anual, toţi, 29 pisete de aur către administraţia Fiscului din Beiuş. Pentru Leheceni, conscripţia din 1733 înscria doi „aurilatores”, Ioan şi Andrei Pascu, ce dădeau însă 22 pisete de aur anual fiscului, cantitate ce presupune existenţa şi a altor spălători în Leheceni.
Pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului, pentru aceeaşi perioadă erau pomenite vechile exploatări de la Băiţa unde, din cei 13 capi de familie înscrişi în urbariu, opt erau mineri, ţărani români care se ocupau cu aşa ceva, având şi sesii iobăgeşti: Laurenţiu şi Petru Ambruş, Mihai şi Petru Toader, Gavril Gabor şi judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa, mai slab însă decât minele de la Băiţa. „Dincolo de satele atestate documentar, fără îndoială că şi în alte comunităţi rurale din bazinul superior al Crişului Negru spălarea aurului din aluviuni a constituit o ocupaţie importantă sau una secundară pentru unii dintre membri acestor comunităţi. Printre ele, la Ponoare – Izbuc tradiţia mai păstrează în memorie acest trecut”, mai arată etnografii beiuşeni..
Obţinerea aurului nativ şi a argintului în zonă a motivat şi apariţia manufacturierilor de podoabe. Pe la 1600, în Beiuş sunt deja menţionaţi meşteri argintari, iar din 1733 şi un aurar („auri faber”) – Ioannes Pocsag. Deşi, în timp, spălarea aurului din aluviuni pierde teren în faţa exploatării de cupru şi de fier, totuşi, în 1838, în documentele Capitlului din Oradea, ea mai era considerată încă drept „producătoare de mari beneficii pentru stat”.
Băiţa, în „Auraria Dacica”
La minele de la Băiţa, roca auriferă trebuia mai întâi spartă în „şteampuri” şi abia apoi spălată. Cât despre spălarea aurului aluvionar, metodele din Evul Mediu sunt descrise şi de Samuel Köleseri de Keres-Eer, în lucrarea sa „Auraria Romano-Dacica” (Sibiu, 1717).
„Aurul liber se culege şi astăzi în stare naturală în Dacia prin spălare. Căci mâlul, nisipul sau pământul nisipos scoate la iveală…marcasită încărcată cu aur. Pe lângă râuri, acolo unde s-a recunoscut că este aur, se ridică un scaun de spălat aur, adică o tăblie prelungă, cu un capăt mai ridicat şi cu celălalt lăsat în jos sau povârnit pe la jumătate. La noi este mai scurtă şi mai lată, dar în Ţara Românească este de două ori mai lungă, împărţită în lăţime în tăieturi de-a curmezişul, cu laturile dinţate de amândouă părţile. Acestea se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă din coşuri sau din cupe cu mâner nisipul aurifer o dată cu apa. Munca se poartă în continuare până ce sunt luate părţile mai grosolane şi mai pietroase, iar partea mai subţire, împreună cu metalul e reţinută de ţol şi îl acoperă. În sfârşit, acest ţol este strâns şi băgat în apă. După dese spălări şi afundări, este curăţat de nisip şi acesta e spălat cu ajutorul albiei de spălat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc – trad.).
În afara râurilor se pun nişte tăblii ce se întâlnesc cruciş (decussatis) la marginea de jos. Peste acestea se întinde cu grebla (rostratur) nisipul, pământul şi mâlul aurifer şi, turnându-se apă la celălalt capăt, se spală, apa scurgându-se după cum hotărăşte lucrătorul – împreună cu mâlul, prin deschizătura de jos ce se întâlneşte la mijlocul extremităţii şi rămâne partea care este mai grea ca celelalte. În unele locuri se sapă canale şi, după cum porţiunile de pământ încărcate cu aur sunt când mai late, când mai înguste şi mai adânci, din ele sunt luate cu o greblă de metal mai întâi pietrele şi pământul mai consistent şi la capătul canalului se trimite apă oprită de un mic canal (retina culo) rămânând nisipul metalic care e curăţat de mâl prin curgerea apei în canal”, nota Samuel Köleseri în urmă cu trei secole.
Acelaşi sibian se referea şi la calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya) care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur, a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”.
Legenda aurită de pe Crăiasa
Regretata etnografă clujeană Maria Bocşe a menţionat şi o posibilă variantă bihoreană a legendei Găinii cu ouă de aur de pe Muntele Găina, cu referire la apa Crăiesei, afluent al Crişului Negru, cândva cu aluviuni aurifere.
„Legenda povesteşte că «vâlva» băilor din munte, Crăiasa, dăruia fiecărei fete de măritat câte un ou de aur, drept zestre. Lăcomia şi răutatea oamenilor care nu s-au mulţumit cu darul ei, ci au încercat să-i fure găina cu ouă de aur, a umplut-o de amărăciune, determinând-o să se ascundă în fundul pământului, iar de atunci oamenii caută mereu în unda pârâului Crăiasa, sau în apele Crişului Negru, «lacrimile de aur ale vâlvei băilor»”, relata Maria Bocşe.
Citiți principiile noastre de moderare aici!