Emoţie, perseverenţă, curaj, muncă, disciplină, dăruire şi iubire transmite la fiecare apariţie pe scenă tânăra cu o apariţie fizică fragilă, dar impunătoare prin atitudine. Privirea, poziţia corpului, mişcarea fermă a mâinilor „trădează” un caracter puternic.

J.b.: Ai fost una dintre cele mai aplaudate prezenţe la 11 even, eveniment organizat de Fundaţia Comunitară, acolo unde invitaţii au vorbit despre momentele de cotitură din viaţa lor. Ai avut emoţii, în ciuda faptului că scena, publicul, fac parte din cartea ta de vizită.

Antonia Nica: Dacă m-aţi fi pus să vă interpretez cu Fiat Lux, corul meu, câteva piese, mi-ar fi fost de o mie de ori mai uşor şi aţi fi avut garanţia unei prestaţii impecabile. Aşa, fiind invitată să vă vorbesc despre mine, nu mai sunt atât de sigură de rezultat. În orice situaţie, să nu mă judecaţi prea aspru, pentru că oricând pot să îmbunătăţesc imaginea prin muzică. Există în povestea mea câteva cuvinte-cheie pe care vă invit să le identificaţi, indiferent de prestaţie. Vă vine să credeţi? Sunt atât de obişnuită cu scena! Pot să generez în jurul meu emoţii şi, totuşi, sunt emotivă… Îmi amintesc chiar, pe când aveam vreo 13 ani şi susţineam câte un examen de pian la fiecare sfârşit de trimestru, oricât de bine pregătită eram, o dădeam în bară.

În ciuda faptului că eram de-a dreptul specială, cu un auz muzical absolut dovedit, mă încurcam de fiecare dată, mâinile îmi temurau şi îmi transpirau. Nu reuşeam să depăşesc starea, abia luam o notă modestă. Ei bine, nici doamnele profesoare de acolo nu îşi dădeau silinţa să îmi facă viaţa mai plăcută. Şi am renunţat. M-am mutat la un alt liceu, continuându-mi viaţa. Emoţia îmi genera suferinţă. Punct de cotitură. Nu ştiu ce, şi când, şi cum am schimbat, ce m-a schimbat, însă astăzi cea mai preţioasă parte a mea sunt mâinile. Frumoase, puternice, generatoare de emoţie.

J.b.: Posesoare a unui auz absolut, admirată de public şi de specialişti, fiindcă prin prestaţia Corului Fiat Lux ai schimbat imaginea despre muzica corală, ai avut o evoluţie remarcabilă, al cărei motor e şi experienţa ta de viaţă, încercările prin care ai trecut.

Antonia Nica: Doresc să vă citesc trei scurte episoade. Primul: o văd pe ea, acum vreo 15 ani. Priveşte spre bolnavul ce-şi târăşte scaunul cu roţi, judecând. Cine sunt aceşti oameni, pentru care mai mereu se găseşte cineva să facă o acţiune de caritate, şi niciodată nu e destul? Priveşte cu răceală spre prietena ei, a cărei mamă e mereu bolnavă, mereu se plânge, de ce ea, de ce ei. Şi judecă din nou. Puterea, nemurirea ce o simţi atunci când totul este bine rânduit te schimbă într-un altfel de om, chiar supraom. E o iluzie. Cât de greşit… E însă mult prea devreme.

Episodul al doilea: e seară de noiembrie. Puţin peste 11 noiembrie, acum mai puţin de 11 ani. O văd din nou pe ea în camera albă cu uşi roşii. E izbită de vestea morţii ce stă la pândă şi nu s-a anunţat. Stă dreaptă, nemişcată, desfigurată de veste. Incertitudinea ce plana asupra vieţii tatălui ei şi-a pus amprenta asupra viitoarei tinereţi. Nu mai este supraomul iluzoriu din prima imagine. Suferinţa a generat emoţii, însă doar cei care le-au mai trăit pot înţelege. Tăria, răbdarea şi suferinţa au clădit supraomul real.

J.b.: Ce costuri a avut transformarea din supraomul iluzoriu în supraomul real?

Antonia Nica: E scenariul celui de-al treilea episod: au trecut opt ani de la cea de-a doua imagine, şi din nou o privesc pe ea. Acum e mai blândă, mai înţeleaptă, mai cuminte. Într-o zi, a decis să ia o gură de aer, să observe natura, să mângâie pământul, să citească despre vieţile altora, şi ei căutători de răspunsuri. E o mână de om cu multe daruri. Să fie ea un supraom?

M-am născut întâmplător dintr-o frumoasă poveste de dragoste, pot spune că dintr-o iubire fără margini. Am fost o copilă dificilă, dar deşteaptă, neîngrădită în gândire şi în fapte. Am fost binecuvântată să am în jurul meu cei mai frumoşi şi preţioşi părinţi şi fraţi. Maria şi Gabriel sunt mai mici decât mine ca vârstă, însă la un moment dat am simţit că au crescut, că sunt doar fraţii mei şi că nu mai sunt cei mici. Sunt adulţii ce mă motivează de atâtea ori să fiu mai mult decât cred că pot fi. Din povestea mea de viaţă fac şi ei parte.

J.b.: Tatăl tău ţi-a fost model, mentor, ţi-a trezit dorinţa de cunoaştere…
Antonia Nica: După cum spuneam, am fost binecuvântată să am modele de oameni lângă mine: tatăl, ce mi-a insuflat dorinţa de cunoaştere, profesorul, dirijorul şi mentorul meu, ce mi-a aşternut cărarea pe care aveam să merg, şi antreprenorul ce avea să mă încurajeze cu o bursă exact la momentul potrivit.

În cei 32 de ani de viaţă am adunat şi o sumă de studii ce au contribuit la formarea mea; mai mult de atât, studii pe care le-am urmat tot dintr-o dorinţă de cunoaştere, ar fi mult spus ambiţie, fiindcă nu m-am regăsit nicicând în acest cuvânt. Au fost două facultăţi, două masterate, o parte de doctorat, câteva limbi străine şi alte cursuri ce le-am considerat a fi utile în perfecţionarea mea ca şi profesor, dirijor, mentor şi, sper eu, model al celor tineri. Iubesc ceea ce fac! Mă dedic în totalitate, mă consum, ard ca o flacără uneori. Însă asta nu mă sărăceşte, dimpotrivă: cred că a te dărui pe tine însuţi te îmbogăţeşte.

J.b.: Şi totuşi, momentul care poate ţi-a schimbat viaţa a venit când…
Antonia Nica: într-o bună zi, tatălui meu – preotul dedicat şi modest – i s-a declanşat o stare de rău, ce ne-a dus la spital. Din toată acea aglomerare de stări neplăcute, îmi aduc aminte de ultima afirmaţie a tatălui meu către mama: „Acum începe calvarul…” Nu ştiam atunci ce înseamnă, şi nici nu voiam să aflu, dar am trecut momentul şi am aflat că viaţa este un dar nepreţuit. A fost un blestem? Sau o binecuvântare? Cred că diferă modul nostru de a privi. Este ceea ce alegem noi să fie!

A supravieţuit, dar medicii nu aveau explicaţii. A rămas în comă aproape două luni. Abia în următoarele alte două luni au apărut primele semne ale unor reacţii, simţuri, emoţii. Cred că cea mai grea întrebare pe care am auzit-o de nenumărate ori în acel timp, pe care şi azi o mai aud, a fost: „Comunică?” O întrebare al cărei răspuns este atât de relativ. Tata nu răspunde nici azi, după opt ani, atunci când i se pune o întrebare, dar se observă dorinţa de a comunica, emoţia şi interesul în a depăşi acea stare de „prizonier în propriul corp”.

Astăzi este acasă, cu noi, zâmbeşte, ne bucură cu felul lui nou de a fi. Nu vorbeşte, nu îşi mai aduce aminte de nimic cum ar trebui făcut, depinde în totalitate de noi. Dar este iubit şi îngrijit, în ciuda tuturor descurajărilor acestui sistem imperfect în care trăim, a unei lipse de respect faţă de fiinţa umană şi iubire de aproapele.

Tata este tânăr încă. Are o piele de copil şi o privire de sfânt. Mereu ne întreba dacă vrem să fim sfinţi, iar noi zâmbeam, spunându-i să nu mai glumească. Mi-e dor să port o discuţie cu el, ca pe vremuri, să fi avut mai mult timp să îmi povestească de ce a ales în vremea comunistă să studieze teologie prin diferite pivniţe, riscându-şi viaţa. Dar astăzi îl susţin pentru alegerea sa, chiar dacă nu am înţeles-o. Într-o bună zi, şi nu chiar atât de îndepărtată, voi reuşi să îl învăţ o rugăciune întreagă!

J.b.: Recent, ai luat decizia să-ţi iei o vacanţă de un an de la catedră. Te dăruieşti acum plantaţiei tale de lavandă.

Antonia Nica: Se spune că eşti un om complet dacă ai sădit un pom, ai construit o casă şi ai crescut un copil. Două dintre acestea le-am realizat, iar timpul îmi stă încă înainte. Lucrez în învăţământ de la vârsta de 18 ani, deci de 14 ani. Anul trecut însă am decis să îmi iau o pauză. O pauză de un an. De la tot. A fost o decizie extrem de rodnică şi înţeleaptă. Am făcut lucruri simple, care mi-au reamintit de simplitatea prin care priveam în copilărie viaţa. Mi-am înfiinţat şi o plantaţie de lavandă, ce are nevoie de atâta dăruire şi grijă… Există însă şi consecinţe pentru oamenii curajoşi. Dar ce bine e când de copil eşti învăţat cu renunţarea şi răbdarea! Şi câte ar fi de spus aici…

J.b.: Chiar dacă la 32 de ani e prematur un bilanţ, cea mai mare împlinire a ta e muzica, poate şi fiindcă ai reuşit să-ţi demonstrezi că-ți poţi domina emoţiile.

Antonia Nica: Anul trecut, în decembrie – era frig şi totuşi plăcut – stăteam într-o căsuţă la târgul de Crăciun, cu toate micile mele decoraţiuni şi produse cu lavandă. Am învăţat atunci că viaţa are şi o altă parte dinspre care poţi privi spre oameni. Având suficient timp de meditaţie, însă unul fizic mai puţin, căutam soluţii pentru pentru ziua şi locul potrivit unui concert aniversar de 10 ani.

Am ales, fără prea multe gânduri, ziua de Crăciun. S-a umplut o Catedrală, au fost sute de oameni. Acesta era momentul adevărului. Nu ne-am făcut publicitate, am împărţit doar o mână de invitaţii. Am fost cu adevărat surprinşi! Ce căutau oare ascultătorii noştri? Ce ne uneşte oare pe noi, cei care dăm şi primim? Ce dimensiune capătă sufletul când se dăruieşte pe sine celuilalt? Cu recunoştinţă şi dragoste spun că una dintre cele mai preţioase realizări ale mele este echipa mea, copiii mei, tinerii din Corul Fiat Lux. Am trăit cu ei zeci de momente fantastice, am călătorit şi simţit în acelaşi fel atât de multe!

Sute de ore de repetiţii, de muncă şi sacrificii, disciplină în cântec şi purtare, renunţări, suferinţe, răbdare şi concentrare. Dar câte sute de suflete încântate, mângâiate, transpuse şi emoţionate? Nu suntem noi deopotrivă căutători de stări privilegiate? Şi care e învăţătura? A da din tine celuilalt, pe acest pământ, nu te sărăceşte, ci te îmbogăţeşte. Ca dirijor de cor am urmat cuvintele mentorului meu, am făcut din ele crezul meu: „… dar pentru construirea, creşterea şi menţinerea unui cor de cameră, existenţa la cârma ansamblului a unui dirijor cu vocaţie şi de o superioară formaţie profesională reprezintă o condiţie sine qua non”.

Ideea de a avea un cor de copii, respectiv de tineri, a existat în mintea mea dintotdeauna. Făcând parte din mai multe formaţii corale de-a lungul anilor, am dorit să formez şi eu la rândul meu copii, tineri care să trăiască frumuseţea muzicii cel puţin aşa cum am trăit-o eu. Având un mentor de o fineţe teribilă într-ale dirijatului, am îndrăznit să continui ori, mai bine spus, să încep construcţia unei formaţii corale care, sper eu, să ajungă pe culmile perfecţiunii într-o zi.

J.b.: Ţi-ai descris extraordinar parcursul într-un cerc care se deschide şi se închide cu emoţii: „Emoţiile au generat suferinţă. Suferinţa a generat motivaţii. Motivaţia a generat performanţă. Performanţa a creat noi şi noi emoţii”.

Antonia Nica: Nu ştiu dacă ceva din ce sunt eu sau am fost poate fi luat ca exemplu, însă pot identifica cuvintele de aur ce stau în prima linie în conştiinţa mea: emoţie, perseverenţă, curaj, muncă, disciplină, dăruire şi iubire. Tot ce au momentele de cotitură din viaţa mea în comun sunt emoţiile şi oamenii care mi-au marcat existenţa. Toate acestea la un loc sunt cele care au generat un val de schimbări în viaţa mea, în funcţie de intensitatea cu care au fost trăite şi acceptate. Emoţiile au generat suferinţă. Suferinţa a generat motivaţii. Motivaţia a generat performanţă. Performanţa a creat noi şi noi emoţii.

M-am uitat din mine înspre mine şi prin mine, şi-am văzut un munte. Sunt reale bogăţii în el… O parte le-am dat cadou, o parte le-am vândut. O altă parte le-am pierdut, căci palmele-mi sunt prea mici şi prea slabe. Însă mai e o parte, pe care nu am văzut-o niciodată. Nu cunosc încă aceste bogăţii, doar caut soluţii şi instrumente pentru a le descoperi. Le-aş da cadou, le-aş vinde şi le-aş pierde, de le voi scoate la iveală. Dar dacă nu voi face asta, cine ar mai şti ce se găseşte acolo? Căutători de vise şi dorinţe, emoţii şi momente generatoare de schimbare, oare v-aţi întrebat şi voi, la fel ca mine, care este rostul nostru aici, pe pământ?

Îţi mulţumesc mult pentru emoţiile generate de discuţia cu tine. Pot spune că mi-au adus fericire…