Fostei noastre colege îi datorăm întâlnirea cu marea gimnastă. O întâlnire care s-a finalizat cu un interviu pe care îl oferim cititorilor noştri. Cu acest prilej, Andreea a promis că va reveni la Oradea pentru a-şi lansa cartea în oraşul nostru.
Andreea, ştiu că de-abia te-ai întors din Statele Unite, unde ai pregătit apariţia unei cărţi.Oradea se află pe harta oraşelor unde Andreea Răducan prezintă Reversul medaliei?
-Iniţial am gândit ca un turneu lansarea cărţii în România. Am ajuns însă în Statele Unitate, la o editură de acolo, discuţiile au fost foarte interesante, le-a plăcut foarte mult povestea, au spus că trebuie spusă şi că vor să se implice în tot ceea ce ţine de promovarea cărţii. Nu am abandonat ideea turneului în România. Am început în Bucureşti, apoi la Bârlad, în oraşul meu natal, La Iaşi. Acum ar urma Timişoara, Oradea, Cluj. Poate reuşim să reluăm ciclul lansărilor.
– O carte lansată în America. Următorul pas, firesc, este un film.
-Să luăm pas cu pas , să fie toată lumea mulţumită, dacă vom avea o propunere în acest sens şi oamenilor o să li se pară înteresant atunci o vom face.
-Te-ai întâlnit cu Nadia, în America? Te sprijină în demersul tău? Ea a fost mereu aproape de gimnastele din România.
-Nu am reuşit să mă văd cu ea acolo, era plecată în Japonia la Campionatele Mondiale de Gimnastică, . În America m-am văzut cu nişte prieteni, cu ei am desfăşurat programul de discuţii. Nadia a fost mereu aproape de noi, ne-a susţinut, şi pe mine în mod special la episodul de la Sidney, Până la urmă, Nadia e româncă chiar dacă are cetăţenie americană. Probabil că aceeaşi susţinere din partea Nadiei o simt şi fetele care sunt acum la lot.
– Simţi tentaţia de a reveni în sală, să antrenezi?
Din statele Unite nu. Singura oferta şi cea mai valabilă a fost după ce m-am lăsat şi a fost cea din Qatar. Eu nici nu m-am arătat foarte disponibilă pentru această meserie.Cel puţin nu în viitorul apropiat. Eu spun asta de când m-am lăsat si au trecut cinci ani, zece ani. Nu simt că în viitorul apropiat aş vrea să intru în sală şi să antrenez. Unele dintre colegele mele chiar au fost pasionate şi au antrenat în Austria şi Anglia, Corina Ungureanu chiar antrenează acolo acum. Eu am încercat să fac altceva şi Slavă Domnului că multe dintre lucrurile pe care am încercat să le fac mi s-au potrivit. Cel mai important e că ceea ce fac , fac cu plăcere şi încerc să aleg din ceea ce mi se oferă ceea ce îmi place. Acum lucrez la Fundaţia Olimpică de Sport înfiinţată de domnul Ţiriac, sunt programe pe sport, programe sociale pentru sportivi cu probleme de sănătate, promovarea sportului- mergem la şcoală vorbim cu copiii, au fost şi proiecte pe tv, mai ales înainte de evenimente importante ca Jocurile Olimpice pentru promovarea acestora. Este apoi emisiunea de pe Digi, Fabrica de medalii. Acestea sunt proiectele în care acum mă implic cel mai mult. Sunt anul doi la doctorat, sper să reuşeşsc să-l duc la bun sfârşit, e o temă interesantă de cercetare în care discut despre ambele domenii sport şi mass media, în sport am reuşit să fac performanţă , în jurnalism nu pot să spun că m-am implicat foarte mult. Acum vrea să văd care e relaţia dintre performanţă şi mass media, cum ajută presa.
Aceasta e o temă foarte interesantă. Noi nu am primit în competiţii ziare şi nu am citit nici un rând din ziarele de sport, din ceea ce ar fi putut să ne intereseze. Probabil că în aceea perioadă erau şi ştiri mai puţin OK despre noi şi antrenorii noştri ştiau foarte bine de ce nu ne-au permis să citim. În schimb, citeam cărţi de poveşti şi ne era OK şi aşa.
-Deci, în viitor te vezi ca o interfaţă între oamenii de sport şi publicul larg. Îţi vei asuma acest rol de comunicator.
Nu am făcut nici un curs de comunicare, îmi plac oamenii, vorbesc cu dezinvoltură. Cred că nu e suficient, trebuiesc nişte cursuri, o şcoală dacă vrei să faci din asta o meserie.
-Apetenţa ta pentru comunicare e un fel de revers al medaliei pentru toţi anii aceia în care ai stat închisă în cantonament?
-Toate discuţiile din acei ani de cantonament, cu colegele mele şi cu antrenorii mei au fost despre gimnastică.
– Cum a fost prima zi în care nu ai mai mers la antrenament?
-Nu pot să spun că a fost o decizie că ieri m-am gândit să mă las de gimnastică şi a doua zi m-am lăsat. Nu, am simţit cu câteva luni înainte că lucrurile nu mai mergeau, începusem să am câteva probleme de greutate şi de sănătate şi fiind obişnuită ca atunci când mergeam la competiţii aproape de fiecare dată câştigam, nu prea îmi puteam permite să ies pe locul II, V, VII. Pur şi simplu cred ca atunci a fost momentul să mă opresc şi să îmi văd de altceva. Prima zi a fost ciudată, aveam atât de mult timp liber încât nu ştiam ce să fac cu el. Acolo eram atât de bine organizate. La 7 trezirea, micul dejuns antrenament, scoală.., la masa, antrenament, lucrurile erau foarte bine stabilite. Mergeam la facultate, 3-5 ore, după care: Ce fac acum? Am ieşit cu colegii, a fost una dintre cele mai frumoase perioade.
-Visezi uneori că ai cazut de pe barnă…
– Mai visez că strigă antrenorul la noi, că trebuie să fac nu ştiu ce şurub…Dar asta a fost imediat după ce m-am lăsat de gimnastică, acum m-am mai relaxat puţin.
-Tii legătura cu Belu şi Bitang?
Facem parte din aceeaşi familie.În afară de faptul că filmările la Fabrica de Medalii se întâmplă la Izvorani, acolo unde se antrenează fetele. Oamenii sunt profesionişti, nu e nevoie să o spun eu o spun sutele de medalii. Dar când eşti obişnuit să câştigi mereu, nu există altă variantă. Lucrurile s-au mai schimbat însă, lucrurile sunt altfel, copiii sunt altfel, nu ştiu dacă e mai greu de comunicat cu ei, dacă sunt la fel de dispuşi să facă sacrificii. Fiindcă gimnastica este un sport foarte frumos, dar foarte dur. Şi nu poţi să faci sport doar împins de la spate. Nu poţi să faci dacă nu-ti place, nu poţi să te întorci de două ori pe zi în sala de gimnastică, mai ales dacă vrei să faci performanţă. E nevoie de pasiune, de ceva care să te atragă ca un magnet spre sala de gimnastică. S-au schimbat multe. Eu nu am trăit mulţi ani în comunism, dar mulţi spun că atunci gimnastica era o oportunitate de a face şi altceva, de a ieşi din ţară, de a ieşi din mulţime. Poate nici părinţii nu îi mai susţin atât pe copii: de ce să transpire atâta, de ce să îşi rupă o gleznă. Eu când m-am dus la gimnastică nu ştiam prea multe despre asta, m-am dus ca să-mi consum energia.Asta încercăm sa le explicăm şi noi părinţilor: să-i ducă pe copii la o sală, la un stadion pur şi simplu să facă sport fiindcă nu toţi pot deveni Ivan Pataichin. Dacă vei considera că vrei, esti destul de ambiţios şi părinţii te susţin.
-Am citit ceva ce ma impresionat în cartea ta. O afirmaţie a tatălui taă care îţi spunea atunci când îţi era frică de bârnă să ai curaj că el te aşteaptă la capătul bârnei. E o imagine semnificativă pentru relaţia voastră. Acum, e cineva care te aşteaptă la capătul bârnei?
– Când tata a spus asta poate nici nu a realizat cât e de important pentru mine ca şi copil. Da, acum e mama , este fratele meu. Noi am fost mereu o familie unită. Uneori nu am vrut să-i încarc cu problemele mele, dar întotdeauna mi-a picat bine că sunt acolo gata să-mi satisfacă un moft. De exemplu îl sunam pe tata, îi spuneam că nu mai pot, să vină să ma ia. Se urca în maşină să vină spre mine, îl sunam pe drum şi îi spuneam că sunt bine să nu mai vină. Mă simţeam bine că e gata sa mă sprijine, chiar dacă era un fel de moft, la cei de-acasă îmi găseam echilibrul.
Veronica Bursasiu
Citiți principiile noastre de moderare aici!