„Mă mutasem din primăvară acolo. Locuiam într-un bloc, pe str. Pădurarilor, din Timişoara, lângă Sala Polivalentă, nu departe de căminele studenţeşti.
Ascultam seara, în surdină, radioul, cu Dinescu, Doina Cornea etc. Nu trebuia să ne audă nimeni. Fusesem membru UTC, ca toţi cei de vârsta mea, dar inactiv. Ba îmi amintesc că la liceu, chiuleam, spun acum înfricoşător de mult, de la paradele ocazionate de Tovarăşul. Paradele astea erau organizate mai mult pe vreme caldă (sau cel puţin atunci ne chemau pe noi, elevii) şi de regulă chiuleam şi mergeam la piscină, la Dacia. În fine, aveam teama de mult timp în mine că unele lucruri trebuie făcute cu mare grijă (fratele mamei fugise în SUA şi familia mea era monitorizată din când în când, iar naşul nostru de cununie era monitorizat fiindcă amândoi copiii, minori pe atunci, au fugit în Franţa), aşa că radioul îl dădeam încet şi îmi lipeam urechea de el să aud.
Chiar mai devreme
La sfârşit de săptămână am plecat la ţară, la tăiat de porc. Până la gară, am mers cu tramvaiul şi am trecut prin faţa casei lui Tokes Laszlo. Era în 15 decembrie. Habar nu aveam ce se întâmplă, nici măcar nu ştiam că acolo a fost izolat la domiciliu Tokes şi, în naivitatea mea, am exclamat: „Oare ce se mai vinde aici?” – asta pentru că în Timişoara sârbii veneau adesea să facă comerţ şi să cumpere din magazinele noastre. Aveam ulterior să îmi dau seama despre ce era vorba. Am tăiat porcul, la soacra, în judeţul Arad şi ne-am întors duminică. Până atunci nu am auzit nici măcar un cuvânt despre absolut nimic legat de schimbarea regimului comunist. Când am ajuns în gară, la Timişoara, era plin de miliţieni. Nu înţelegeam de ce, îmi ziceam că poate s-a comis o nelegiuire. Simţeam totuşi că e ceva mult mai grav. Am ieşit din gară şi am luat tramvaiul. În tramvai – geamuri sparte, aglomeraţie, vreo doi oameni cu brazi, miliţieni, şuşoteli. Tot nu pricepeam ce se întâmplă.
Duminică s-a tras
Am ajuns acasă. Era după-amiază, dar se întunecase deja. Să fi fost ora 17:00 – 18:00. Abia că am despachetat şi… au început să tragă. Până atunci nu cred că am mai auzit vreodată sunet de armă. Era atât de puternic încât aveam impresia că se trage deasupra sălii de sport, lângă care locuiam. Ne-a fost frică. Eram însărcinată în patru luni şi ceva şi, de emoţie, copilul din pântecele meu a început să mişte. „Gata! A început!”, ne-am zis atunci cu glas tare începând să conştientizăm ce se întâmplă de fapt. Nu am dormit o secundă. A doua zi, din nou. Era luni, 18 decembrie 1989, ziua când oameni nevinovaţi au fost împuşcaţi pe scările Catedralei şi alţii, aflaţi în trecere pe acolo. Printre cei din urmă era şi directorul de atunci al casei universitarilor, de unde ne aprovizionam cu alimente mai de calitate. Omul doar era în trecere pe acolo. Ulterior, când l-am vizitat la spital, am aflat că ar fi fost la un pas de a fi aruncat în groapa comună cu alţii. După ce a fost împuşcat, omul ar fi fost dus la Spitalul Judeţean.
De peste tot
Se spunea că la morga spitalului respectiv fuseseră aruncaţi unii peste alţii, răniţi şi morţi şi că ulterior ar fi fost îngropaţi la Groapa săracilor, parcă, aşa au numit-o. A avut noroc şi a ajuns la spitalul de ortopedie din oraş şi a scăpat cu viaţă, iar după momentele acelea a suferit mai multe operaţii.
Până în 20 decembrie s-a tras mai tot timpul. Mergeam la serviciu, lucram la oficiul de calcul de la I.A.M. (Întreprinderea de Aparate Electrice de Măsurat). Şi ne iscodeam unii pe ceilalţi. În birou eram vreo zece colegi, dar despre unul ştiam toţi ceilalţi că e „turnător la SECU” şi ne feream de el. Am început să sun acasă la ai mei, în Oradea, dar fie nu m-au crezut, fie nu voiau să le dau detalii de teamă să nu mi se întâmple ceva. Până cam pe marţi, 19 decembrie, când s-a întrerupt complet orice legătură telefonică.
La spital
După ce s-a tras pe scările Catedralei, am vrut să văd ce se întâmplă la Spitalul Judeţean şi dacă e adevărat ce se zice că s-au aruncat la morga de la subsol oameni vii, răniţi peste morţi, unii peste alţii. Ne-am apropiat de spital. Erau trei rânduri de paznici: miliţieni în primul rând, soldaţi pe rândul al doilea şi „oameni îmbrăcaţi în haine de piele” – pe al treilea rând. Au văzut că sunt însărcinată, am mimat că mi-e rău şi, spre surprinderea mea (nu aş fi crezut că putem trece de cele trei cordoane), ne-au lăsat să intrăm în spital.
La parter era policlinica. Am intrat, dar acolo nu era nimeni, nici măcar medici ori asistente. Toate cabinetele aveau uşile larg deschise. Era o linişte de mormânt şi nu se auzea niciun geamăt care să îmi indice locul unde ar putea fi oamenii aceia despre care auzeam că ar fi fost aruncaţi unii peste alţii. Nici nu ştiu ce voiam de fapt, că nu m-am gândit şi nu am stabilit dinainte. Ştiam doar că vreau să merg acolo. Cum am intrat în policlinică am luat-o spre dreapta, dar, la scări m-a apucat groaza. Nu am putut să merg mai departe. Ce puteam face doar noi doi, chiar dacă am fi găsit răniţii? Am ieşit.
Poveşti
În zilele acelea, auzisem că de fapt nu era nicun terorist şi că, de exemplu, blănăria din faţa Catedralei care a fost spartă şi care a luat foc, ar fi fost de fapt prădată de nişte rromi, aduşi cu duba de miliţie şi băgaţi apoi din nou în dubă după executarea ordinului. Se spuneau multe în zilele acelea, nu ştiam cine trage.
Eram cu ochii şi pe televizor, dar nu se schimbase nimic… Auzisem de la oameni doar că Tovarăşul e plecat din ţară şi că Tovarăşa ar fi dat dispoziţie să închidă Timişoara, ca mai apoi să „o radă de pe faţa pământului”.
Într-una din zile am văzut şi studenţii cum plecau acasă. Parcă mai aveau ceva zile de şcoală, dar li se ordonase de undeva să plece, probabil pentru a se reduce numărul potenţialilor protestatari vehemenţi.
Timişoara în stradă
La serviciu au format baricade din tramvaiele aflate la capăt de linie acolo, între fabrica la care lucram şi cealaltă (Electroprecizia parcă), de peste drum. Motivul: să nu vorbim între noi (deşi nu prea aveam cum fiindcă distanţa era mare între cele două fabrici). Ieşeam în curtea fabricii. Miercuri, dacă îmi amintesc bine, în 20 decembrie, s-a ieşit. Nu ştiu cum şi cine a decis să iasă angajaţii marilor fabrici, dar cert e că de la noi, unde era capătul şirului de fabrici, s-a ieşit spre centrul oraşului, la Operă. Sute de oameni cred, au mărşăluit atunci spre Catedrală. O zi nu s-a tras deloc.
În 21 decembrie seara, am ieşit din nou, la Operă. Era a doua zi când Timişoara se declarase liberă şi oamenii voiau, ca şi în 20 decembrie, să umple spaţiul dintre Operă şi Catedrală, în speranţa că toată ţara se va alătura. Şi s-a ieşit şi la Bucureşti apoi. Dar în seara de 21 decembrie, după ora 21:00, în Piaţa Operei s-a tras din nou. Ştiu că stătusem în faţa fostului Lactobar câteva ore bune. Toată marea de oameni stăteam în genunchi şi ne rugam cu glas tare, să fie libertate. Spre ora 20:30, mi se făcuse foarte frig şi nu am mai putut rezista (deşi aş fi vrut). Eram mai puţini noi cei care plecam de la Operă spre case decât cei care veneau. Şi veneau oameni cu scăunele, cu merinde pentru ceilalţi din Piaţă, care veniseră mult mai devreme.
Remember
Nu după mult timp după ce am ajuns acasă, am auzit din nou împuşcături. Trecuse doar o zi după lungi zile şi nopţi chinuitoare cu zgomote de armă. Aveam să aflăm că s-ar fi tras de deasupra Lactobarului, exact unde am stat noi. Aflasem că trăgătorii s-ar fi aciuat în podurile de deasupra magazinelor, respectiv locuinţelor situate între Catedrală şi Operă.
În fine, o bucurie plină de speranţă ce greu se poate descrie în cuvinte am simţit când am văzut la televizor că „se ridicase”, în sfârşit şi Bucureştiul. Dar sentimentele acestea nu erau pe deplin fiindcă nu ştiam dacă ieşirea Bucureştiului va însemna chiar sfârşitul Sfârşitului, mai ales că la Timişoara s-a tras, mai exact am auzit împuşcături chiar şi în 25 – 26 decembrie.
Mi se păruseră o veşnicie acele patru – cinci zile. Zile pe care nu am cum să le uit vreodată, cum nu am să uit nici sentimentele unice resimţite atunci. În primăvara acestui an, s-a nimerit să ajung în Timişoara cu primul meu născut, cel care a mişcat în pântecele meu în 17 decembrie 1989. Am ţinut să ne fotografiem aproape de zona fostului Lactobar. În câteva secunde, tot şirul acela lung de evenimente şi teroare le-am resimţit şi văzut cu ochii minţii.
Menţionez că nu am şi nu am avut vreodată certificat de revoluţionar, că nu am solicitat niciun astfel de act şi niciun favor de pe urma faptului că am trăit pe viu această numită Revoluţie.
Citiți principiile noastre de moderare aici!