Se întâmpla în anii ’40, în Beiuş. Pentru fetele care doreau să se cazeze în Internatul Diecezan Ortodox Român de Fete din Beiuş, lista de cerinţe era lungă şi stufoasă. Părinţii aveau de plătit taxe, dar aveau şi de adus o listă întreagă de lucruri pentru ca fata lor să fie primită în internat.

[eadvert]

În anul şcolar 1946/1947, în „condiţiunile de primire” se încadrau mai întâi următoarele documente: extras de naştere şi botez, certificat şcolar, certificat de bună purtare, certificat medical şi certificat de naţionalitate. Aceste documente puteau servi şi la înscrierea elevelor în liceu.

Taxa de înscriere era de 20.000 de lei, iar în contul taxei de întreţinere se achita la intrarea în internat suma de 450.000 de lei. Obligarea României la plata unor uriașe despăgubiri de război ducea inflația la rate astronomice în 1946 și, mai ales, în 1947. În 1946 este emisă moneda de 100.000 de lei, iar la 25 iunie 1947 este emisă bancnota de 5.000.000 de lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal din istoria României. În 1947 se face denominarea, la un raport de 1 leu nou la 20.000 de lei vechi.

Pe lângă acte şi taxele în bani, fiecare elevă mai trebuia să aducă în natură: 160 kg de grâu, 75 kg de porumb, 5 kgde untură, 100 bucăţi de ouă, 2 kg de săpun şi 1 kg de miere de stup. Din aceste alimente, jumătate trebuiau aduse la intrarea în internat, iar restul de Crăciun. Alimentele „puteau fi răscumpărate la preţul zilei”, scrie în Avizul emis de Episcopia Ortodoxă Română Oradea-Beiuş.

Elevele mai erau obligate să aducă de acasă: rufe de pat (1 plapumă cu 2 învelitoare, o perină cu două feţe, 2 cearceafuri, o acoperitoare albă de pat şi o pătură). La capitolul „lingerie” se înscriau: 4 schimburi de zi şi de noapte, 4 pantaloni, 12 batiste, 6 perechi de ciorapi drap, 12 şerveţele igienice, 1 capot, 1 năframă de cap şi patru prosoape de faţă. Mai aveau nevoie de un costum de gimnastică „modelul şcoalei” şi un basc albastru închis.

Ca „veşminte” trebuiau aduse: 2 şorţuri negre cu 4 gulere albe, un halat alb pentru gospodărie şi o bonetă, o pereche de pantofi de noapte, o pereche de pantofi de baie, şoşoni şi galoşi, palton şi pardesiu de culoare închisă. Alte obiecte: 4 şerveţele de masă, 3 prosoape de tacâmuri, 3 prosoape de pahare şi două prosoape de bucătărie, un săculeţ negru pentru rufele murdare, un lighean, un pieptene, o perie de haine, două perii de ghete, un burete, un ţinător de săpun, o perie de dinţi şi 2 kg de săpun de spălat rufe, două lacăte cu chei.

Efectele erau inventariate în dublu exemplar, unul era dat direcţiunii şi al doilea era afişat de elevă în dulap. Elevele erau obligate să îşi petreacă vacanţele de Crăciun şi de Paşti în familie. Cele care erau nevoite să rămână în internat şi pe timpul vacanţelor de Paşti şi Crăciun trebuiau să plătească supliment de pensiune de 2.000 de lei pe zi. Elevele primeau în internat „hrană substanţială şi suficientă, îngrijire medicală, supraveghere, control la studii”.

Pentru a întări calitatea şederii în internat, în aviz mai era adăugat la final: „Aşezarea spre sud a internatului face ca el să fie scăldat de dimineaţă şi până seara în razele binefăcătoare ale soarelui. Sălile de studii, dormitoarele, hall-urile, sala de muzică, sufrageria, instalaţiile igienice sunt foarte spaţioase, luminoase şi bine încălzite. Pretutindeni parchet şi o curăţenie impecabilă. Internatul are o curte mare, în care s’a amenajat un parc precum şi o grădină separată pentru recreerea elevelor”.

Primul an de internat

În cartea sa, „Întoarcere în timp”, la capitolul „Anii de şcoală în Beiuş”, Livia Miheş Papiu îşi aminteşte prima zi de internat. „După două ore şi mai bine de scuturat, am ajuns în oraşul din depresiunea cu acelaşi nume, situată între Munţii Codru-Moma şi Munţii Pădurea Craiului. Tropotul copitelor la întâlnirea cu pavajul bazaltic mă făcea să tresar, avertizându-mă asupra schimbării locurilor familiare. Ne-am oprit la internatul şcolii. Acolo, alte căruţe, care aduseseră aceleaşi emoţii în sufletul viitoarelor eleve de internat. Ne uitam nedumerite unele la altele, vorbindu-ne fără grai. Formalităţile erau îndeplinite, iar pedagoga ne şi luase deja în primire.

– Aici vei avea dulapul, cu încă o colegă, aici patul, iar jos, la subsol, valiza cu mâncarea de acasă.

– Intrarea în dormitor se face numai cu papucii de casă. Cine va fi prins că încalcă regulamentul va fi aspru pedepsit!

Colţurile ochilor mi s-au umezit la auzul cuvintelor pedagogei, dar care nu îşi făcea altceva decât datoria. Cuvintele cădeau ca plumbul topit pe sufletul meu prea sensibil, neobişnuit cu durităţile unui limbaj străin de mine.

Internatul era bine întreţinut, iar aspra disciplină se oglindea în luciul parchetului pe care trebuia să-l atingem fără să lăsăm vreo urmă. Directoarea, domnişoara Cureş, poreclită Şcuţa, trecută ca vârstă, cu trăsături de bărbat, energică, conducea internatul cu mult spirit gospodăresc şi exigenţă. Era deosebit de severă, încât şi numai văzând-o, mi se strângea stomacul de frică. Aveam aceeaşi senzaţie ca în timpul refugiului, când mă ascundeam cu părinţii mei în mărăcinişurile de pe marginea drumului, când tresăream la fiecare împuşcătură, cu sentimentul celui pe care, din clipă în clipă, îl va străpunge glonţul”.

Programul elelvelor în internat se repeta mereu: cursuri, pauză, meditaţie, pauză, rugăciune în capela internatului, la masă, la culcare. Un program strict, fără prea multă independenţă. Duminica era singura zi când elevele treceau prin oraş, dar şi atunci însoţite de pedagogă. Regulile erau stricte: „Elevele cu bluză albă vor fi în faţă, iar cele cu uniformă – în spatele rândului!” . Pe cap era obligatorie purtarea bascului albastru închis.

Pentru elevele mai mari era sărbătoare ieşitul la biserică. Se pregăteau cu o seară înainte, îşi aranjau buclele pe paglici făcute din hârtie. Dimineaţa şi le aranjau rebele pe frunte, cît mai cochete, doar că înainte de plecare, pedagoga le alinia şi le ducea la baie, unde le uda bine părul întinzându-le şuviţele buclate la care au trudit, spre marea dezamăgire a fetelor.

Pe drum, elevele aveau voie să privească doar înainte, mai ales atunci când treceau pe lângă internatul băieţilor, unde elevii le aşteptau trecerea înghesuiţi la geam. Fetele erau întâmpinate cu chiote. Traseul se încheia la biserica din deal, iar drumul fiind destul de lung, disciplina trebuia păstrată cu stricteţe. Pe treptele vechi de piatră urcau încet, pentru a profita cât mai mult de aerul de dincolo de zidurile internatului. Apoi intrau în aerul închis din biserică, în mirosul de tămâie care le tăia respiraţia. Erau aşezate două câte două, alături de ceilalţi credincioşi din oraş, păstrând seriozitatea. Ascultau cuminţi predica, uneori parcă prea lungă.

Livia Miheş Papiu îşi aminteşte: „Cele mari aveau deja câţiva ani la activ, fiind cu mai multă experienţă decât noi. Mai târziu am aflat că, deşi disciplina era de o severitate dusă la extrem, unele aveau curajul să fugă noaptea în oraş, folosind geamul mic de la subsol, unde ne ţineam noi cuferele cu mâncare”.

De 1 martie şi de Crăciun

Bucuriile fetelor erau momentele de vizită ale părinţilor, dar şi cele legate de 1 Martie sau de apropierea sărbătorilor Crăciunului. „Ce satisfacţie aveam când răsuceam şnurul pentru mărţişoare, ce performanţă să răsuceşti forfecuţa din vârful aţei pe sub masă, fără să o loveşti de piciorul scaunului sau mesei. În caz contrar totul se confisca pe loc. Un mărţişor era mai uşor de ascuns printre filele de carte sau caiet. Mai greu era de Crăciun, când pictam felicitări sau când îl realizam pe Moş Crăciun cu barba albă, căciulă şi manta roşie. Când ajungeam la faza de lipire a bucăţii albe de vată ce întruchipa barba moşului, imaginaţia şi trăirile interioare mă purtau departe, uitând unde mă aflu. Mi-l închipuiam în sanie, cu sacul plin de daruri. Că al nostru sac era mai tot timpul împovărat cu vânt şi gânduri negre”, scrie Livia Miheş Papiu.

Uneori, fetele de la internatul ortodox făceau ore împreună cu fetele de la internatul unit, care era peste drum. Colegele lor catolice aveau câteodată zile de rugăciune în care nu aveau voie să vorbească, impunându-li-se canonul tăcerii. Primul an de internat era cel mai greu, într-un mediu străin, departe de afecţiunea familiei. Dar vacanţa era benefică, în anul doi de internat uitând parcă prin ceea ce trecuseră în primul. Acum erau ele cele care le priveau cu aer de superioritate pe noile eleve intrate în internat, sfioase şi cu glasul tremurând de emoţie.

Internat mixt

Schimbările survenite în învăţământ, după reforma din 1948, au făcut ca internatul ortodox să devină mixt, iar cursurile se desfăşurau în clădirea Liceului „Samuil Vulcan”. Fetele erau entuziasmate că îi vor avea colegi pe băieţii care le admirau de la geam. Dar s-au lovit de glumele băieţilor, care se amuzau văzându-le speriate de prezenţa lor şi care, dintr-un anume fel de „bărbăţie”, le tachinau cu tuburile de sticlă prin care se sulfau în păr boabe de grâu. Cum ei se bucuraseră de libertate, majoritatea fiind externi, râdeau de naivitatea fetelor păzite în condiţii stricte. Dar bravada lor se încheia în clasă, la primele note, când constatau că fetele deveneau, din „maici sfinte” în „tocilare”, luând notele mai mari. Cu timpul s-au obişnuit laolaltă, alăturându-se atât la bucuriile şi prostiile vârstei, cât şi la necazuri. Astăzi, în clădirea fostului internat ortodox de fete se află Şcoala Generală ,,Nicolae Popovici”.