Ina Condrea, arădeanca despre care aradon.ro acum vreo trei ani că este prima româncă ce a reușit să cucerească Vârful Manaslu din masivul Gurkha, Munții Himalaya, înalt de 8.163 metri, stabilită la Zürich, în Elveția, ne-a povestit despre schimbările petrecute în ultima perioadă în țara cantoanelor, care are în acest moment peste zece mii de cazuri de infectare cu noul coronavirus și în jur de 200 de decese cauzate de Covid-19.

„În aceste vremuri, indiferent de coordonatele geografice în care ne aflăm, lumea se plânge de lipsa de libertate. Incapacitatea de a face anumite activități fără de care cotidianul nostru era de neconceput, interdicțiile pe care le percepem mai personal decât un cuțit înfipt în rană și recomandările medicilor, ale autorităților care răsună mai degrabă precum o dojeneală pe nedrept primită și pe care suntem de părere că tocmai de aceea avem dreptul să o ignorăm – toate acestea ne dau o senzație de sufocare. Întrebarea mea, însă, este: de ce? Pe bune, de ce?

Am 34 de ani, locuiesc din vremea studenției în Zürich, Elveția, sunt profesoară de latina la un gimnaziu și pe lângă asta am propria mea școală de limbi, unde predau în special germană adulților veniți în Elveția din diferite colțuri ale lumii. De la o săptămână la alta s-a schimbat lumea în care trăiam: Elveția, țara pionieră în libertate și respectarea drepturilor omului, bombardează mass-media cu interdicții. Poate chiar din această dorință de a menține libertatea personală neatinsă și de a nu leza drepturile democratice ale fiecăruia, a luat măsuri prea târziu. La o populație de 7 milioane de locuitori, școlile s-au închis abia săptămâna trecută, când erau deja mai bine de 1.000 de cazuri de Coronavirus confirmate; restaurantele, barurile și restul magazinelor s-au închis în urmă cu câteva zile abia, când cifra celor infectați a ajuns la peste 3.000, iar acum, când am trecut de 10.000, se dezbate dacă să se interzică ieșitul din casă. Încă se apelează la conștiința civică a fiecăruia și la o responsabilitate față de cei din jur, iar autoritățile roagă populația să stea cantonată în casă. Și stați liniștiți, nici într-o țară care pentru noi, românii, întrunește toate clișeele pentru a se numi «civilizată», acest apel nu este de mare folos. Mare mirare, așa-i?

Sinceră să fiu, nu înțeleg de ce. Haideți să analizăm la rece: în ce ne este lezată atât de mult libertatea? De bine, de rău, avem un acoperiș sub care să stăm, o bibliotecă mai mult sau mai puțin plină de cărți cu care să ne delectăm, câte un balcon, o pivniță sau o bucătărie care ar mai avea nevoie de curățenie, un televizor care să ne alunge plictiseala, rețele sociale care să ne ajute să devenim și mai dependenți de ele și, nu în ultimul rând, o tehnologie care ne permite în multe situații să ne desfășuram activitățile profesionale din comoditatea celor patru pereți. Ba chiar mai mult decât atât, această tehnologie – pe care de fapt o acuzăm că duce la alienare și la pierderea contactelor interumane – acum ne ajută, în mod poate paradoxal, să fim mai aproape decât oricând de cei dragi. Acum avem timp să comunicăm cu ei, să facem video-call-uri, să ne uităm unii la alții și să ne ascultăm nimicurile de zi cu zi. Lumea e la ralantí, se odihnește un pic.

Și ar trebui să ne simțim norocoși în libertatea noastră lezată, între acești patru pereți, că ne putem bucura de acest ralantí și nu suntem în mijlocul taifunului. Ar trebui să ne îmbrățișăm cu drag cei patru pereți și să privim cu admirație spre cei care sunt nevoiți să îi părăsească: medici, infirmiere, vânzătoare, șoferi de autobuz etc. Toți cei care sunt «pe front» și luptă ca viața să se desfășoare încă într-un mod cât se poate de normal. Nici aici, în Elveția, nu se testează destul, se testează doar pacienții din grupa de risc, restul cu simptome sunt trimiși acasă și sfătuiți să stea la cuibul lor ca să nu infecteze pe alții. Nici aici nu e raiul pe pământ: lipsesc măști, aparaturi, personal. Spitalele încep să creeze liste de voluntari pe care fiecare se poate înregistra – toată lumea se pregăteşte pentru cel mai rău scenariu. Și da, și Elveției îi este foarte frică de acesta.

Cum s-a schimbat viața mea, cum mi-a fost lezată libertatea în această situație? Haideți să fiu foarte sinceră: nicicum! Lucrez de acasă, predau toate cursurile prin intermediul platformelor de videoconferințe. Nu mai pot să merg să înot zilnic fiindcă s-au închis bazinele, însă alergatul în pădure sau mersul cu bicicleta nu sunt interzise, atât timp cât nu există contact cu alte persoane. Trebuie să iau un număr când intru în magazin și să aștept dacă este prea multă lume înăuntru, până când pot intra, însă înăuntru am ce cumpăra. Nu mai sunt 30 de feluri de brânză ci poate doar 15? Oameni buni, mai găsim legume, fructe, produse proaspete! Unde este lezată libertatea noastră? Haideți să fim serioși, noi nu știm ce înseamnă vreme de restriște ca pe timpul unui război, când într-adevăr nu ai ce mânca!

Da, nu mă mai pot plimba de bună voie și după placul inimii pe malul lacului, fiindcă e împrejmuit cu grilaje de metal, nu mai pot face un grătar cu prietenii în pădure, nu mai pot face petreceri sau îmbrățișa pe multă lume. Trist, într-adevăr… însă suportabil! M-am înscris pe acea listă de voluntari a spitalului și am creat un grup de ajutor pentru cartierul în care locuiesc. Încercăm să fim noi, tinerii cei care ne expunem pericolelor și să mergem în locul vârstnicilor la cumpărături. Și nu doar eu – mulți facem asta: o dovadă că omenia nu a pierit. Și că totuși, multă lume este conștientă de privilegiul – și nu prizonieratul – de a putea sta acasă în aceste condiții.

Trăim într-o lume prea democrată, în care măsuri precum cele luate în China sunt privite cu scepticism: cum să monitorizăm poziția cetățenilor prin telefon, cum să îi constrângem să stea acasă, cum să impunem anumite măsuri în manieră dictatorială? De aceea majoritatea statelor europene – printre care și Elveția – încă mai face un ultim apel disperat la populație și nu ne închide în locuințe. Apelul este acela la libertate: la libertatea fiecăruia de a gândi și de a acționa în conformitate cu responsabilitățile pe care le are față de sine și de aproape și de a sta acasă!

Vor veni vremuri mai grele? Da, în mod sigur! Elveția probabil că va ajunge la peste 15.000 de cazuri în doar câteva zile, spitalele vor fi arhipline și nu vor mai birui. Deja se amână operații și toate intervențiile normale care nu sunt urgente, doar pentru a face loc celor care vor veni în stare critică și vor ocupa paturile. Niciunde nu este raiul pe pământ, niciunde nu este mai bine decât în locul în care ne aflăm în acest moment. Nu vă amăgiți! Am o mamă în România, care îmi povestește exact aceste aspecte, e copie la indigo! Degeaba are o țară o putere economică imensă, nu este posibil fizic să se producă mai multe teste, măști, echipamente de protecție și să ajungă în timpul necesar aici, în condițiile în care întregul glob are aceleași cerințe! S-a ajuns la fericita situație în care banul nu mai dictează totul – ci solidaritatea umană!

Și mă întreb încă o dată: mi s-a schimbat cumva viața? Da, probabil că totuşi răspunsul e afirmativ. Am început să fiu mult mai conștientă de lucrurile mici, pe care le credeam de la sine înțelese, am început să găsesc bucurii în lucruri mărunte şi să mă gândesc că poate e o lecție binemeritată din care omenirea trebuie să învețe ceva. Oare vom reuși? Idealistă cum sunt, am speranța că suntem suficient de liberi pentru a răspunde la întrebare cu un «da»!”