Înscrişi în concursul unic în ţară „Şcoala fără violenţă”, demarat de Poliţia Bihor, 17 liceeni şi 15 elevi de gimnaziu au şi dat soluţii pentru reducerea violenţei de orice fel în rândul minorilor. Ei cer şi celor ce conduc ţara să schimbe priorităţile naţionale, să le acorde mai multă atenţie, siguranţă şi credit pentru a se dezvolta într-un climat de apreciere a valorilor reale.
JB a încurajat dintotdeauna educaţia în rândul copiilor dată de poliţişti, în mod voluntar, cu scopul reducerii victimelor din rândul copiilor, dar şi a delicvenţei juvenile. Drept răsplată pentru curajul, creativitatea, discernământul, şi originialitatea şi soluţiile date, JB publică eseurile concurenţilor, elevi de gimnaziu şi liceu, de la „Şcoala fără violenţă”.
Era un băiat de şaisprezece ani, înalt şi uscăţiv, cu ochii şi părul negru pana corbului şi nasul acvilin. În privirea-i întunecată nimeni nu găsea bunătate. Îmbrăcat adesea în geacă de piele neagră cu ţinte, pantaloni de aceeaşi culoare, cu cercelul în ureche, nu putea transmite altceva decât… La şcoală, privea cu ură pe toată lumea, glumind adesea pe seama multora sau chiar înjurându-i. Râdea pe seama colegilor mai mici şi îi urechea. Bătăile din clasă erau la ordinea zilei, iar el ajunse oaia neagră a Colegiului, cel mai de temut, chiar şi de unele cadre didactice. Directorul luase atitudine şi împreună cu alţi profesori, dar şi cu un psiholog, încercară să-l ajute. Violenţa sa fusese adesea discutată în consilii, dar fără niciun rezultat. Deşi cu media scăzută la purtare, continua să facă aceleaşi lucruri. Însă nimeni nu ştia că înăuntru era gol… Pentru el florile de primăvară, răsărirea naturii din imensa amorţire însemna tot o zi de toamnă fără viaţă, inertă…Fusese chemat din nou în biroul directorului. Băiatul simţea că doar el îl înţelegea pentru că doar el îi cunoştea misterul. Directorul, un om trecut de prima tinereţe, îi afirmase adeseori că nu e bine să baţi, să înjuri, să glumeşti pe seama altora, că violenţa în şcoli trebuie combătută până când dispare. De ce trebuia el să fie singurul care trata cu violenţă pe oricine, chiar şi pe cei care îl dojeneau pe bună dreptate? Poate că înţelegea că nu mai învaţă bine la şcoală, dar atitudinea sa era de neconceput. Auzise morala asta adeseori şi nu-l mai impresiona. Cu toate acestea, atunci când deschidea subiectul, adolescentul nostru se mângâia tăcând cuminte cum nu făcea prea des… După ce ieşi din curtea şcolii, cenuşia boltă a cerului părea şi mai ameninţătoare şi picuri mari de ploaie cădeau nestingherit pe pământ. Nebăgând în seamă vântul năprasnic care-i urla în urechi, se apropie cu paşi mari spre casă. Sări peste câte două scări până când ajunse la etajul 3 al blocului. Intră în apartamentul întunecos şi se apropie de pat. O mână îi atinse faţa-i udată de lacrimi. O voce gravă îl întrebă de ce iar plânge, iar el îi răspunse că de fapt erau picuri de ploaie de afară…O să fie bine. Mă duc şi o să mă fac bine, şopti aceeaşi voce.
*** Într-o zi frumoasă de martie, soarele devenise un străjer al cerului, luminând cu putere şi încălzind deopotrivă corpurile, dar şi sufletele oamenilor care erau tentaţi să iasă din casă după sezonul friguros al iernii. În dimineaţa acelei zile, toate se treziră din amorţire, înviind. Florile înmugureau, ghioceii îşi iţeau smerit clopoţeii plini de puritate într-un colţ de parc din apropierea şcolii. El, împreună cu gaşca sa, băieţi de la altă şcoală, mergeau spre casă. Vorbeau despre fete şi se îmbrânceau unii pe alţii, adeseori râzând. Un bătrân cu barbă cenuşie, ochi umezi şi privire caldă, îşi abătu privirea spre ei. Se apropie umil şi ceru nişte bani, deoarece era bolnav. Un băiat din gaşcă îl îmbrânci, iar altul îl lovi în faţă chicotind. Nişte străini priveau ca la spectacol, dar fără să intervină. El însă era stânjenit. Când auzise că bătrânul era bolnav, un fior rece îi trecuse pe şira spinării… Cu un strigăt puternic îşi opri prietenii. Aceştia din urmă, văzând că fuseseră dezaprobaţi, plecară rânjind şi lăsându-şi amicul care după ei era un prost fără pereche alături de moşul, prietenul lui. Nu îl marcară prea tare cuvintele rostite, de acum, de foştii săi prieteni. Îl ridică de jos pe bătrânul cu barbă cenuşie care fusese doborât de mulţimea loviturilor, îi dădu nişte bani şi, suspinând, se depărtă de el. Bătrânul îl privea, iar el decise să hoinărească pe aleile întortocheate ale parcului până când îşi va aerisi creierul şi se va linişti. O luptă se dădea acum în interiorul lui. Oare nu era şi el la fel de crud cu toată lumea ca şi prietenii săi? Oare nu lovea la şcoală pe oricine neavând milă, înjurând şi batjocorind? Şi dacă da, de ce simţea acum acest zbucium? Se simţea bine când făcea ceea ce făcea, dar acum i se părea că toată lumea îl privea pe stradă cu compătimire. Fiecare privire cu care se intersecta părea să-l privească cu milă, chiar dacă nu-l cunoştea. Nu ştia ce să mai facă, unde să plece şi mai ales de ce simţea aşa în acele momente. Întunericul din suflet era încet-încet risipit. Negura de pe ochii-i pătrunzători părea să dispară. Luă cercelul din ureche şi îl aruncă pe jos. Apoi sună telefonul şi primi vestea îmbucurătoare…
Nu ştia cum să reacţioneze, încotro să privească. Acum toate lucrurile din jur i se păreau a fi frumuseţi. Până atunci nu observase miracolele din jur. Toată ura şi mânia din el se diminuară în câteva secunde, astfel că se află culegând din parc nişte ghiocei şi apoi plecă acasă foarte grăbit. Îi părea rău de tot ceea ce făcuse înainte. Ajunse acasă, lăsă jos ghiozdanul şi se îndreptă spre camera tatălui său şi, îngenunchind acum după mult timp în faţa icoanei Maicii Sfinte şi punându-i bucheţelul de ghiocei aproape în semn de mulţumire, izbucni în lacrimi. Nicidecum nu plângea de tristeţe, ci de recunoştinţă. Printre lacrimi şi suspine, rugăciunea sa umilă se auzea: Îmi cer iertare pentru tot ce am făcut! Te rog, iartă-mă! Îţi mulţumesc că mi-ai vindecat tatăl! Nu o să pot să-ţi mulţumesc cu adevărat! Dar te rog să mă ierţi! Iartă-mă! Parcă Fecioara Maria îl privea blând ca o mamă, iar el se lăsă mângâiat. Toată pâcla din ochii săi se risipise. Doar acum, după mulţi ani, realizase ce înseamnă viaţa şi ce făcuse el până atunci. Se derulară ca un film în faţa ochilor săi toate lucrurile pe care le-a făcut. Privind-o cu lacrimi pe Maica Domnului, se rugă îndelung…
De atunci, Ionică, nu mai fusese violent cu nimeni niciodată şi îşi ceruse iertare în faţa tuturor. Îşi ajuta colegii, iar rezultatele sale de la şcoală erau mult mai mulţumitoare. Florile din faţa icoanei Maicii Domnului nu lipseau niciodată, la fel şi candela aprinsă. Toţi colegii, dar şi profesorii se bucurau de schimbarea lui Ionică şi de faptul că tatăl său, după îndelungata suferinţă, se vindecase.
Ziua în care tatăl său venise acasă complet sănătos de la tratamentul din Germania, era la fel de însorită ca cea în care, după cum spunea Ionică, el îşi venise în sine. Tatăl său era tot ce mai avea pe lume, deoarece mama sa murise cu ani în urmă. Un om înalt, uscăţiv şi cu ochelari îşi făcu apariţia pe uşa apartamentului cu nişte bagaje. Parcă avea aceeaşi privire pătrunzătoare ca şi Ionică, aceiaşi ochi şi acelaşi păr negru. Ionică începu să plângă şi îşi îmbrăţişă tatăl cu dragoste. -Iar plângi, Ionică? De ce plângi? îl întrebă tatăl său înduioşător.
-Pentru că te iubesc! răspunse Ionică, strângându-şi mai puternic tatăl nevrând parcă să-i dea drumul.
Elev: Fanya Mirel
Prof.: Urdea Ramona
Liceul Ortodox ,,Ep. R. Ciorogariu”
Citiți principiile noastre de moderare aici!