Înălțimea cea mai mare nu trece de 1.849 de metri, iar printre crestele munților se adâncesc bazine interioare cu o populație românească deasă.
Nici un ținut din munții noștri nu are înfățisări atât de variate ca Muntii Apuseni. Când îi privești dinspre Valea Mureșului, par valurile uriașe ale unei mări înfuriate. Iluzia este dată de o creastă de calcar care se înalță aici și care, din depărtare, seamănă cu un paravan de argint și azur.
În centru, clăile vulcanice ies îndrăznețe din învelișurile Pământului, iar vestita Detunata – cu așchiile sale de bazalt, îndoite – este una din minunățiile ținutului.
Mai spre apus, se întinde o zonă calcaroasă ciuruită de gropi și de peșteri fantastice, precum cea de la Scărișoara, care adăpostește din timpuri foarte vechi un ghețar subteran.
Altfel, formele generale ale masivului sunt line, pe înălțimi se întind seșuri mai largi decât în oricare altă parte a Carpaților, locuite și cultivate de moți – locuitorii satelor răsfirate pe aceste vârfuri de munți până la 1.300 m altitudine.
Crescuți în asprimea ținuturilor de aici, moții sunt oameni vânjoși, darzi, tăcuți, răbdători și care au adunat sub pavaza credinței o potență de energie care, odată descătușată, îi face să se manifeste hotărât și până la capăt precum Horia sau Avram Iancu, care, în câteva zile, au răsculat și au organizat Ținutul.
Nu poti cuprinde Țara Moților în câteva rânduri și nici nu trebuie încercat, un astfel de ținut trebuie umblat, nu doar imaginat.
Dincolo de aceste comori vizibile, puțini știu că la mai puțin de 10 kilometri de Vârful Bihor, se întinde o zonă în culoarul Depresiunii Beiușului, la nivelul căreia se realizează întrepătrunderea dintre Munții Apuseni și Campia de Vest, extrem de bogată în zăcăminte și cu o tradiție de aproape 1.000 de ani în ale mineritului. Această zonă nu e alta decât zona Vașcăului.
Se spune ca zona Vașcăului este cea mai frumoasă zonă din România. Aici, în inima Apusenilor, se poate vedea într-o zi senină vârful Cucurbăta Mare (1.849 m) în toată splendoarea lui din fiecare colț al zonei.
Începuturile vieții omenești în zona Vașcăului sunt atestate arheologic înca din paleolitic. Bogația bazinului hidrografic, climata destul de blândă și formele de relief, cu întinse zone muntoase acoperite de păduri, au creat condiții pentru formarea așezărilor omenești.
Satul Poiana, numit și Poiana de Vașcău, este așezat în sud estul județului Bihor, între vârfurile montane Bihor (1.849m) și Piatra Aradului (1.429m), la 9 km de localitatea Vașcău și la 102 km de Oradea. Centrul satului are altitudinea de 492 m.
În această zonă, mineritul este una dintre cele mai vechi ocupații ale locuitorilor zonei. Mineritul este atestat documentar încă din secolul al XIII-lea. În anul 1270, regele maghiar Stefan Al II-lea i-a donat episcopului latin de Oradea domeniul Beiușului, în care se află zona Băița și Poiana de Vașcău.
Mineritul în zona a început prin extragerea de aur, argint și fier din gropi săpate de localnicii din zona Vașcăului. Concomitent cu extragerea fierului din șanturi și gropi, localnicii au încercat încă din Evul Mediu extragerea de aur și argint după modelul de la Brad, Roșia Montană și Baia de Arieș. De fapt, există dovezi că la Poiana aurul s-a extras încă de pe vremea romanilor.
De asemenea, în jurul anului 1.600, s-a început și extragerea minereurilor de cupru.
Invazia otomană a oprit dezvoltarea mineritului în zonă, dar odată cu revenirea habsburgilor în Transilvania s-a reluat activitatea extractivă după anul 1.700, mult mai bine organizată.
Mineritul a devenit ocupația principală a poienilor abia atunci când a început exploatarea uraniului de la Băița și apoi de la Poiana.
Descoperirea zăcământului de uraniu de la Băița și Poiana ramâne și azi învăluită în mister.
La începutul secolului trecut, studenții Facultății de Geologie de la Viena au făcut practică în Munții Apuseni. Controlând radiometric eșantioanele de roci colectate, au sezizat o prezență a radioactivității mult peste limita normală.
Acesta a fost punctul de pornire prin care profesorul clujean Mihailovici a obținut multe date despre localizarea uraniului în zona Băița.
Dictatul de la Viena a făcut ca Facultatea de Geologie să se multe din Cluj în Timișoara, lucru ce a redus drastic cercetările în zonă.
Profesorul Mihailovici a refuzat colaborarea cu germanii, motiv pentru care a fost închis. A fost eliberat după război, dar a refuzat din nou colaborarea, de această dată cu rușii, fiind iarași închis. Acest refuz l-a costat viata. El a murit in conditii suspecte în 1952. Odată cu el au trecut în lumea de dincolo multe taine ale Apusenilor.
Minereul extras a fost depozitat apoi în halde până în 1978, când s-a construit la Feldioara Uzina R, primul obiectiv nuclear românesc. După 1978, minereul extras a fost dus la Feldioara, unde a fost tratat și îmbogățit hidrometalurgic.
Concomitent s-au desfășurat lucrări de exploatare în vecinatate și s-a identificat minereu la Arieșeni-Galbena, Valea Leucii, Vârful Tapu, Padiș, etc. Majoritatea dintre acestea au rămas în diferite stații de cunoaștere și își așteaptă valorificarea în timp.
Cele mai importante galerii de exploatare de la Băița și Poiana au fost galeriile 23, Noroc Bun (care aparțin de Mina Băița) și galeria 720 Poiana (care aparține de Mina Avram Iancu).
Galeria Noroc Bun pornește din Băița și după 1,8 km iese în Poiana, la 6 km de sat, la o altitudine de 720 metri, în locul unde odinioară se afla Atelierul Mecanic al minei și cantina minerilor.
Echipa West Alpine a surprins fotografii emblematice cu locurile și minele de altă dată, care acum au fost lăsate în paragină din nepăsarea unor diverși oameni care ar fi trebuit să valorifice bogățiile imense ale acestei zone.
Scris de Cornel Doble Jr.
Citiți principiile noastre de moderare aici!