Nu voi repeta ce a însemnat acest cutremur pentru istoria Europei, ce a adus ea ardelenilor, poporului român în întregime, ca să nu jignesc suita zecilor de generaţii care au vecuit cu lumina ei în suflet. Pentru că multă vreme – peste un secol – în Ardeal nu se putea comemora, oficial, răscoala şi eroii ei, bisericile româneşti au aşezat-o, datorită coincidenţei ideatice şi calendaristice uluitoare, în Sărbătoarea Luminaţiei – Sărbătoarea tuturor sufletelor, atunci când porţile cerului se deschid şi morţii cu vii se întâlnesc, depăşindu-se tristeţea comemorării.
Şi pentru că sunt bucuros de câte ori aminteşti despre bunicii tăi care vă povesteau fabulos şi cu religie în vorbe despre istoria românilor, îţi voi face o mărturisire – fiind vorba despre teatru – în premieră absolută.
Criticii, printre care şi regretatul Valentin Silvestru, au sesizat că din volumul meu de teatru comentat -„Hotărârea”, (Edit. Eminescu, Bucureşti, 1983) – lipsea piesa dedicată lui Horia. Câţiva dintre ei o citiseră încă în manuscris şi îmi imputau vehement că volumul ar fi fost mult mai „rotund” şi că era păgubit, mai ales pentru „formula” cum văd tinerii scriitori tematica teatrului istoric românesc. Adevărat, eu o retrăsesem, preluând riscurile, nemulţumit că mi se ceruse la Ministerul Culturii să îi schimb titlul…
Într-o vară, când voi, prea copii fiind, nu ne puteaţi însoţi, împreună cu tata am făcut un pelerinaj cultural în Ţara Moţilor. Atunci am aflat ceea ce ar putea fi mai mult decât o legendă despre Horea, fapt care-i dă o aură de tragedie universală supremului său sacrificiu: Ştiindu-se înconjurat din toate părţile, Horea i-a chemat pe apropiaţii săi la biserica pe care chiar el o construise. De faţă ar fi fost şi soţia lui şi Ion, fiul lor. Aici le-a transmis un testament sufletesc ca ei să-l dea pe mâna Împăratului… „De ce să ia un străin atâta spor de aur cât s-a pus pe capul meu?, ar fi rostit el şi le-a descris pas cu pas cum să fie prins. Înainte de despărţire le-ar mai fi poruncit cu limbă de moarte: „Unul dintre noi să mă vândă…” Acesta era şi titlul piesei de care unii lectori oficiali s-au îngrozit. N-au înţeles porunca şi taina deslegării de la păcatul strămoşesc al trădării… „Unul dintre noi să mă vândă”…
Ca să-mi fie căutarea şi mai amară, în toate publicaţiile şi emisiunile de televiziune vizitate am dat de o hartă blestemată, dedicată situaţiei rezultate din opţiunile primului tur din campania electorală actuală. Ardealul nostru, colorat albastru, asemeni caselor vechi de pe Iza, Crişuri şi Mureş, până în Lancrămul lui Lucian Blaga, era trimis din nou peste munţi şi strâns într-o agresivă menghină roşie, dedesupt având explicaţia unei regine de cartier politic cu rochie de mireasă împrumutată de la un second hand craiovean: „Noi suntem foarte supăraţi pe Ardeal că de fiecare dată noi câştigăm şi Ardealul pierde…”
Noroc că trăim în ţara minunilor de trei zile!
Citiți principiile noastre de moderare aici!