Recent, am putut să ne dăm din nou seama – pentru a câtea oară? – de adevărul acestui dicton, văzând ce se întâmplă cu echipa de baschet CSM Oradea. Formaţia orădeană pare să fie victima propriei sale performanţe. Aşa cum revoluţiile din istorie îşi devorează propriii fii, echipa noastră de suflet riscă să fie devorată de propriile sale rezultate. Clasarea pe locul secund în Liga Naţională şi în Cupa României a îmbogăţit CV-ul jucătorilor orădeni şi le-a crescut valoarea de piaţă, atrăgând atenţia altor cluburi. Şi cum în baschet, ca de altfel în toate domeniile vieţii, banii vorbesc, CSM Oradea riscă să-şi piardă cei mai buni jucători.
Dacă nici măcar Titus Nicoară, orădean get-beget, idolul galeriei locale, nu a putut rezista tentaţiei unei oferte superioare celei de acasă, atunci ce putem oare aştepta de la stranierii echipei, care sunt – poate termenul este prea dur – nişte mercenari. Dar nu am scris aceste rânduri, Doamne fereşte, pentru a-i acuza pe jucătorii care pleacă, pentru că ei au toate argumentele să facă acest lucru. Trebuie să le mulţumim pentru munca lor, pentru ceea ce au făcut pentru echipa orădeană şi să le dorim succes acolo unde vor pleca. Oricine, din orice domeniu, nu numai în baschet sau în sport, este îndreptăţit să aleagă varianta mai bună pentru el, pentru familia sa.
Trist este însă faptul că Oradea nu-şi poate menţine propria echipă, că nu poate găsi resurse financiare suplimentare în acest sens. Este evident că de unul singur, oricâte eforturi ar face, inimosul om de afaceri Gheorghe Vajai nu poate susţine financiar echipa decât până la un anumit nivel. Păcat însă că nu i se alătură alţi potenţiali finanţatori, care se pare că nu prea există în oraşul nostru. A propos, ce bine ar fi prins acum banii suplimentari rezultaţi după ce Primăria a renunţat la finanţarea echipei de fotbal FC Bihor…
Citiți principiile noastre de moderare aici!