Prin dezvăluirile lui tânărul își dorește să motiveze și alți liceeni să își urmeze visele și să nu lase intimidat de cadrele didactice.
În cele ce urmează vă prezentăm, integral, povestea lui Mark. (Sursa: http://www.marklukacs.ro/ )
”Anna e un nume blând, des întâlnit la noi atât cu un singur n, cât și cu doi. E prenumele doamnei mele diriginte din liceu, o persoană care nu m-a acceptat niciodată așa cum sunt și care a făcut multe (și probabil făcea și mai multe dacă-i permitea contextul) ca eu să „stau în banca mea” și „să-mi văd de școală”, în liniște, ca toți elevii „normali”.
E chiar haioasă situația, prenumele Anna este varianta latină a prenumelui evreiesc Hanna, purtat de mai multe personaje biblice, care înseamnă „a avea milă, a binevoi”, conform unui articol de pe www.copilul.ro, dar pentru Anna eu nu am fost un elev „normal” și deloc nu a binevoit să mă susțină în activitatea mea.
Totuși, acest articol nu e despre relația mea cu diriginta ci despre ceea ce am numit: „Efectul Anna”.
Înainte de a explica de fapt la ce se referă „Efectul Anna”, îți voi vorbi de experiența mea din liceu legat cum sunt priviți și tratați elevii din sistemul educațional din România care au inițiative și fac (sau încearcă să facă) lucrurile „altfel”.
Încă din generală îmi plăcea să mă implic în tot felul de proiecte, dar schimbarea relevantă s-a petrecut odată cu intrarea în liceu și cu Balul Bobocilor. Repetițiile de dans, gândirea momentelor artistice, momentele imprevizible, bârfele, toate m-au călit și abia acum realizez ce lecții importante am învățat prin această joacă de-a Balul. Organizatorii Balului erau membri în Consiliul Elevilor și pentru că m-am înțeles bine cu ei am început să aflu din ce în ce mai multe despre această organizație.
M-am trezit candidând la funcția de Președinte al Consiliului Școlar al Elevilor din liceul în care studiam. Mi-am făcut campanie, discutam cu colegii și mă gândeam că în sfârșit se vor implementa proiecte faine în școală și profesorii vor fi și ei încântați. Am fost votat și am devenit reprezentantul colegilor mei. Mi-am zis: „WOW! Asta e o mare onoare și responsabilitate.” A urmat postul de Vicepreședinte al Consiliului Județean al Elevilor Bihor, iar anul următor, cel de Președinte. Dar funcțiile au fost cele mai puțin importante aspecte ale ecuației. Funcțiile au fost doar o cale prin care să fac chestii, nu un scop în sine (cel puțin pentru mine).
Îmi doream să demonstrez că și elevii pot și vor să facă chestii faine pentru și în școală. Mereu auzeam de la profi că noi nu facem nimic, că vrem doar drepturi, dar nu suntem interesați de responsabilitate. Îmi doream să strig în mijlocul curții: „Hey, uitați-vă, îmi asum, vreau responsabilitate, îmi doresc o schimbare.”
În scurt timp însă am realizat că majoritatea tinerilor sunt entuziasmați doar la început și că profii vor tineri cu inițiativă doar în teorie, în practică elevii tăcuți și docili fiind preferați. Nu încerc să împroșc cu noroi acum, sau să caut motivele care stau în spatele acestei situații. Doar constat.
Ce pierde România din cauza lipsei de susținere a inițiativelor tinerilor?
Cum spune și antrenorul de genii, prof. dr. Florin Colceag (doctor în economie, autor al unor teorii pe complexitate, specialist în modelare matematică, membru al Clubului de la Roma alături de cei mai mulţi laureaţi Nobel şi preşedinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education și matematician) într-un articol acordat lui Tudor Cireș pentru www.jurnalul.ro:
…cei care ies acum, generaţiile mici, au nişte abilităţi absolut fenomenale la vârste mici şi multe dintre ele rămân şi mai târziu. La nivelul vârstelor mici, capacitatea de a observa semnificativul şi de a face scenarii pertinente este egală cu a evreilor şi este foarte înaltă, dar, din păcate, neîncurajată. Dacă ar fi încurajată, noi am ajunge să performăm, la fel ca evreii, pe o grămadă de direcţii. Mai departe, este inventivitatea şi creativitatea care se dezvoltă exploziv, până la vârsta de 12 ani. Nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Unde există un mediu de încurajare, continuă să se dezvolte şi ajunge la nivele extrem de înalte. Mai departe, în adolescenţă, apare vizionarismul şi capacitatea de integrare pe foarte multe planuri, la mulţi copii, dar, pe de altă parte, şi tendinţa de a scăpa de sistem, care îi gâtuie, nu îi lasă să meargă mai departe şi să respire. Atunci, se petrece şi exodul de creiere tinere în afară. Noi, de fapt, hrănim vestul cu inteligenţe.
De ce nu poți fi și tu un elev „normal”?!
Mi-au rămas întipărite în minte aceste cuvinte. Desigur, nu vreau să spun că diriginta mea a fost singura persoană care a fost deranjată de faptul că refuzam să fiu elevul așa cum scrie în Cartea Elevului Model, care merge la școală, tace, își face temele și așteaptă cu gura închisă să fie luat de prost pe motiv că el e oricum „doar un elev” și nu prea poate face nimic. Au fost mai mulți, dar dânsa a luat aurul. Pornind de la umilirea în fața clasei, continuând cu șantajul emoțional, atacul la persoană, aducerea în discuție a familiei, discreditarea în fața colegilor și profesorilor, toate au fost folosite de această persoană, de altfel, psiholog de meserie. Cred că norocul meu a fost că aveam note bune, am fost prea încăpățânat să mă las de ce mi-am propus și că au fost profesori care mi-au fost totuși alături, la fel și mama mea. Altfel, poate fiind catalogat un elev problemă, aveam nota scăzută la purtare și ajungeam arătat cu degetul.
Dar oare de ce?
Pentru că nu eram cum erau toți colegii mei. Nu tăceam dacă aveam dovezi că profesorul greșește. Nu tăceam dacă eram jignit pe față sau dacă era evident că democrația în cadrul clasei era mimată, deciziile fiindu-ne induse prin manipulare. Îmi permiteam să gândesc singur, iar acest lucru e bai, mare bai în școala românească. Sunt un tip creativ, curios și vorbăreț. Greșit, încă și acum îmi resună în cap criza spasmotică a dirigintei din cadrul unei dispute în care blocându-și discursul, repeta într-una „Nu mai zi nimic. Taci! Taci! Taci!”. Poate vă întrebați în ce context. Păi vă zic. M-a întrebat legat de ceva, nu mai țin minte exact ce pentru că am avut prea multe dispute ca să țin minte, iar eu mi-am permis să-i aduc argumente și să-mi spun punctul de vedere. Doar apoi am înțeles că întrebarea a fost de fapt retorică. Decizia a fost de mult luată. Dânsa poseda adevărul absolut, iar eu, umil, doar un elev fiind, trebuia să tac, să tac, să tac. Atât de simplu.
Nu pot spune că mi-a fost ușor. Recunosc că în spatele elevului ferm au stat momente de zdruncinare emoțională. Da, un profesor în România are dreptul de a teroriza un copil doar pentru că nu respectă tiparele lui preconcepute.
Dar oare ce e un profesor: Dumnezeu, judecător, sau sculptor de destine, sfetnic, călăuzitor?
Majoritatea profesorilor actuali ar trebui să-și pună această întrebare pentru că din nefericire pentru ei, piedestalul cvasi dictatorial al multora începe să se clatine din ce în ce mai puternic. Elevii încep să-și cunoască drepturile, vor mai mult decât „așa e pentru că așa spun eu și eu sunt profesorul”. Vor date la zi, vor îndrumare, libertate de alegere și poate cel mai important, să nu fie luați de fraieri. Să nu fie duși cu zăhărelul. Elevii de acum nu se mai vând ieftin și sper ca trendul de acum să se intensifice.
Efectul Anna:
Fiecare tânăr din România are cel puțin o Anna a lui. O persoană care face tot posibilul ca ei să stea pe fundul lor cât timp studiază. Să meargă cu turma. Să nu facă gălăgie. Să tacă. Să nu ia inițiativa. Să nu se informeze. Să accepte datul, să nu conteste status qou-ul. Poate fi un profesor, o rudă, un prieten sau un părinte. Nu trebuie să fie neapărat rău voitor, fac ceea ce fac, probabil, pentru că ei consideră că fac bine, dar asta nu minimizează dezastrul pe care-l provoacă.
Am început să mă gândesc oare câți au avut parte de experiențe similare cu ale mele și oare câți nu au avut norocul meu. Oare câți elevi au fost umiliți în fața clasei pentru că nu au tăcut? Oare câtora li s-a scăzut nota la purtare pentru că nu s-au conformat celor impuse de diriginte? Oare câți au fost mutați într-o altă clasă sau dați afară dintr-o școală pentru că pur și simplu își asumă că sunt diferiți. Nu vorbesc aici de cei cu tulburări de comportament sau cu probleme cu notele, aia e o altă discuție, ci despre cei care NU STAU ÎN BĂNCILE LOR, nu se conformează doar pentru că așa li se spune, doresc argumente, să experimenteze și să evolueze. Pun întrebări. Iar asta supără și neliniștește. Profund.
„Efectul Anna” m-a făcut să fiu foarte interesat de reformarea sistemului educațional din România. Am început să mă interesez cu privire la cele mai inovatoare modele educaționale și am căutat obsesiv să aflu dacă chiar eu am fost problema sau dacă și în cazul meu, o verigă a sistemului a deraiat. Am cunoscut povești și mai grave și am cunoscut (din fericire) mulți alți tineri care nu înghit tot ceea ce primesc pe tavă. După ce am terminat liceul și mi-am luat bac-ul, am fondat Asociația Good Life Performers care printr-un program permanent de educație nonformală numit Academy, își propune să resusciteze un sistem aflat în stop cardio-respirator.
Totodată, această experiență a avut un aport important la scrierea cărții NU STA în BANCA TA! – carnețelul tânărului motivat. Mai mult decât o carte, un manifest care transmite următorul mesaj:
„Ai încredere în tine, experimentează și nu te lăsa descurajat.”
Lansarea ei va avea loc în 7 noiembrie, la Oradea. Poți fi la curent cu noutățile urmărind pagina de Facebook, iar dacă dorești să faci o precomandă, poți face acest lucru dând click aici.
Îi mulțumesc Annei pentru că m-a determinat să-mi descopăr misiunea: Reformă în educație. Susținerea tinerilor cu inițiativă. Pentru altceva în schimb, nu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!