Disponibilizat CET II, executat silit

Tatăl meu, V. I. a fost angajat al CET II, fiind disponibilizat, împreună cu alți aproximativ 150 de muncitori, în luna septembrie, anul 2002. Ca multe alte categorii, au primit și ei salarii compensatorii. A trecut ceva vreme până când tatăl meu i-a luat, muncitorii fiind îndemnați chiar de avocata care îi reprezenta să îi ia. De atunci am primit o grămadă de citații, le-am pierdut numărul. După cum au relatat și celelalte persoane care sunt în această situație, muncitorii au câștigat în instanță de mai multe ori, iar cei de la Electrocentrale o dădeau în continuare cu recursurile. Totuși, avocata i-a asigurat că sunt în siguranță, că odată cu trecerea timpului cazul se va închide. Asta până prin primăvară, când, brusc, suntem înștiințați că trebuie să restituim banii. Și nu 11.000 lei, cât am primit, ci 21.000 lei, cu dobânzi și inflație, cifre obținute prin cine știe ce formule pitagoreice. Plus aproximativ 4000 lei onorariul executorului.

Pe cei de la CET nu îi interesează că aceste familii sunt deja lovite de suficiente necazuri și neajunsuri și mi se pare absolut penibil ca într-o țară care se vrea a fi civilizată să existe o asemenea situație, ca o „companie” aflată în insolvență, în pragul falimentului, să scape falimentând la rândul lor oameni de rând, oameni cărora după ce își plătesc toate facturile la utilități și stat, le rămân bani de mâncare. În cazul nostru, și de medicamentele mele și de controalele periodice la Timișoara. Da, mergem la Timișoara de câteva ori pe an, dar nu să admirăm orașul, ci la medic. Eu m-am născut cu o malformație la inimă, o malformație rară, care depășește (in)competența medicilor orădeni (cu foarte mici excepții) care, văzând diagnosticul medicilor timișoreni, cel corect, și-au rupt în bucățele scrisoarea medicală cu diagnosticul lor, spre a-și ascunde incompetența. În 2008, la 15 ani, am fost operată pentru prima dată. Am stat cinci săptămâni internată la Timișoara, din tratament făcând parte și implantarea unui defibrilator cardiac automat, căci boala aceasta este oarecum incurabilă, posibilitatea apariției unei tahicardii fatale putând fi anihilată doar în acest mod. În vara acestui an, defibrilatorul a trebuit schimbat, epuizându-i-se bateria. După cum poate ați dedus deja, cei 11.000 lei de la CET aici s-au dus, în 2008. Nu am fost în excursii scumpe cu acei bani, doar o mică parte a fost cheltuită pentru o la fel de mică reamenajare a apartamentului. Majoritatea sumei a fost cheltuită în 2008 pentru sănătatea mea. Acum tatălui meu i s-a pus sechestru pe salariu. Vom avea 400 lei în minus în casă, sumă pe care cei care au dat această sentință probabil o lasă într-o seară la restaurant. Ei bine, noi cu banii aceștia mâncăm o lună întreagă sau plătim o factură la întreținere pe timp de iarnă, cu apă și căldură. Iar când tatăl meu a încercat să îi explice executorului că pe timp de iarnă are și perioade de șomaj tehnic și ia mai puțini bani și, prin urmare nu o să poată să „cotizeze” la plata datoriei impuse, acesta a răspuns foarte „amabil”: „Acuma să nu crezi că o să aștept zece ani.”

Aș vrea pe această cale să le „mulțumesc” public celor de la Judecătoria Oradea care au dat sentința actuală, avocatei care i-a reprezentat, și tuturor celor care au considerat că cei de la Electrocentrale au fost „tâlhăriți” de către disponibilizații din luna septembrie 2002 de la CET II, pentru faptul că de acum eu nu mai am siguranța controalelor necesare pe care trebuie să le fac atât aici (întotdeauna la cabinetul particular al medicului, pentru că aparatura din spitalul unde prestează este prea învechită pentru diagnosticul meu), cât și la Timișoara (tot la particular), că nu-mi voi permite să-mi cumpăr tratamentul (multe produse necompensate la farmacie) de care am nevoie. Poate doar așa cei de la CET I vor putea primi și prime de Crăciun în acest an. Mulțumesc întregii „justiții” române că are grijă ca marii corupți ai țării să scape cu 2-3 luni de închisoare (sau cu arest la domiciliu, ori cu suspendare) și cu averile intacte. Mulțumim întregii „justiții” orădene că ne-a mai adăugat un neajuns la lunga listă a neajunsurilor.

Rămân întrebările fără răspuns… în acea perioadă, mai multe categorii de angajați au primit aceste salarii compensatorii când au fost disponibilizați: armata, minerii etc. Și ei sunt în regulă, nu trebuie să îi restituie. Nu sunt pe principiul „să moară și capra vecinului”, din contră, știu cât au contat aceste sume pentru o persoană care se găsește în ipostaza omului cu familie și fără loc de muncă. Pe noi ne intrigă de ce doar în cazul nostru acordarea lor a fost ilegală? De ce s-au mai dat dacă au fost ilegale? De ce doar cei disponibilizați în septembrie 2002 au primit banii ilegal? De ce nu s-au restituit după primul proces, după primul recurs? De unde să restituim banii după atâta amar de vreme?