Ceea ce trebuia să fie o dovadă de înțelepciune și devotament național a fost în multe cazuri un șir de festivități minore – „fără număr, fără număr” – pregătite într-un elan pompieristic demn de cocheta noastră clasa politică – mereu surprinsă – ba de ierni venite în decembrie, ba de lilieci și popândăi care opresc construirea autostrăzilor în zonele declarate cu mulți ani în urmă, drept rezervații naturale. La bilanț, Ministerul Culturii a fost găsit drept vinovatul de serviciu, iar bietul titular în cauză, anatemizat ca acarul Păun, căci „accidentul era evident și declarat”. Putem zice, cu mâna pe inimă, că dacă n-ar fi fost Academia Română – cu un program de activități științifice și evenimente editoriale conceput cu câțiva ani înainte și urmărit cu asiduitate remarcabilă pas cu pas și câteva instituții de presă și muzee regionale, treceam peste eveniment adormiți pe aripile unui vântuleț de primăvară. Am revenit brusc într-o lenevie națională, atât cultural-economică, cât mai ales socială. Niciunul din cele șapte guverne ale ultimilor cinci ani n-a lăsat cu limbă de moarte un program de țară pe această temă, care să cuprindă inaugurări de autostrăzi și căi ferate, care să unească firesc provinciile, ca pe vremea regelui Carol I, nici încercări de a ne face mai prezenți în lume, ca în strălucitoarea epocă dominată diplomatic de unica Regină Maria, alintându-ne în schimb că la ora de față, statistic judecând, suntem a șaptea țară în context european. Pentru a cita din clasici: „în ce ne privește, sărbătoarea a fost un eșec glorios”**.
Centenarul trebuia să fie o bornă de aur a luptei pentru unitate națională românească – și azi greu încercată – purtată de secole cu credință și încăpățânare serafică, de un popor sacrificat continuu pe masa tratativelor imperiale.
Dar, parcă acuzând mulțumirea de sine a celor adormiți între timp prin Parlament și ministere, încă din debutul anului 2019, orașele transilvane au retrăit istoria națională și au sărbătorit pe deplin bucuria de a fi uniți definitiv într-o țară adevărată. Urmând aproape geografic itinerariul glorios al batalioanelor române care trecuseră epopeic Carpații, ca și cum hărțile de campanie ale generalilor Mărdărescu, Olteanu, Prezan și Moșoiu ar fi fost scoase din muzee și așezate pe mesele primarilor ardeleni – indiferent de culoarea lor politică ! – s-au notat cu majuscule zilele de prag istoric.
Această renaștere de sărbătoare a sufletului românesc a fost pe cât de surprinzătoare, pe atât de temeinică. Ea a început la fostele puncte de graniță, mai jos de Brașov, Făgăraș și Sibiu și au urcat spre granița de apus, încheindu-se spectaculos – după părerea unanimă – la Oradea, în 20 aprilie, când trei sfinți ai istoriei naționale – episcopii Roman Ciorogariu, Radu Demetriu și neînfricatul Iuliu Maniu au pogorât cu picioarele pe pământ în Piața Unirii. Din entuziasmul și pioșenia orădenilor, martori la minune, s-a văzut cât de necesară era această reîntoarcere.
Ar fi de învățat câte ceva din povestea asta!…
La o întâlnire cu dascălii și preoții din Ardeal, între cele două războaie, marele profesor al națiunii – Nicolae Iorga amintea că iubirea de țară începe cu legământul definitiv față de locul în care ne naștem. Cătunul, satul, orașul și țara, ne vor urmări mai mult decât în acte, în suflete. Vom visa oriunde ne-ar arunca destinul, numai în graiul părinților noștri.
În spiritul sacru al acestui adevăr incontestabil, cu ani în urmă, împreună cu câțiva istorici de seamă – Liviu Borcea, Aurel Chiriac, Gabriel Moisa , Augustin Țărău – am început alcătuirea unei monografii a județului Bihor pornind de la temelie, de la cronica localităților. Mergând însă prin sate, prin școli și biserici am constatat că multe momente cruciale din cronica locurilor nu se mai cunosc. Atunci, am hotărât împreună cu Inspectoratul școlar să alcătuim pentru fiecare comună o scurtă istorie pe care să o înregistrăm pe CD-uri ca să fie predată într-o oră de dirigenție dedicată special. Inițiativa a fost deosebit de bine primită și recomandată cu căldură și celorlalte județe, în multe locuri realizându-se cu succes. Dar de atunci, tulburatul sfert de secol care a trecut peste noi ne-a adus surprize uluitoare. Plecarea părinților în străinătate, scăderea continuă a numărului de elevi, au dus pur și simplu la desființarea unor școli – și uneori tragic – până la ștergerea de pe harta județului a unor sate. Legătura ombilicală dintre generații s-a rupt ucigător.
Nu pot uita că, într-o altă lansare, a altei cărți, despre monumentele dedicate eroilor bihoreni care și-au dat viața în cele două războaie mondiale (volum impunător apărut în Editura Arca, realizat împreună cu „Vatra Românească” și „Asociația cultural patriotică „Mihai Viteazul”) câțiva elevi de la Liceul „Onisifor Ghibu” din Oradea erau copleșiți de faptul că numele bunicilor lor (!) erau scrise cu litere de aur pe două dintre plăcile de marmură ale monumentelor din satele natale ale părinților lor (!), părinți deveniți între timp orădeni cu acte în regulă. Am avut curiozitatea să-l întreb pe unul dintre părinții prezenți la eveniment de ce nu le-a amintit măcar o dată copiilor că bunicii lor erau niște adevărați eroi. Răspunsul a fost năucitor: „Cine se mai uită la așa ceva, astăzi?” Încrâncenați, din nou, cu sprijinul acelorași istorici și instituții amintite mai sus, am trimis încă o propunere de refacere a legăturilor dintre generații: „monumentele istorice din sate și orașe să fie îngrijite de elevii din școlile locale”. Neașteptat de repede ni s-a răspuns „telefonic” că programul școlar al elevilor ar fi supraîncărcat cu aceste „activități extrașcolare”… N.B. Era vorba de refacerea unui rond cu flori și organizarea unei mici festivități anuale în fața monumentelor, de ziua eroilor stabilită în calendarul sărbătorilor naționale.
Și-atunci ne mirăm că între generații cresc bozii și mărăcini de uitare? Că ceața timpului ne învăluie mințile și adesea ne separă odios? Nici limba nu ne mai unește cu adevărat, pentru că o stâlcim cu o nesimțire patologică și – în lipsa metaforelor și înțelepciunii – am ajuns să ne emoționăm în fața porcăielilor și disputelor politice spectaculos exprimate.
Cred că e timpul să ieșim din această văgăună națională și să gândim la ce ne mai leagă.
Pentru că atâta timp cât mai putem gândi, cauza noastră nu e pierdută.
Mircea Bradu
Citiți principiile noastre de moderare aici!