Pare ciudat, nu-i așa (?), în contextul în care Parlamentul și Guvernul declaraseră încheiată Marea Sărbătoare Națională în ultimul minut al anului trecut, bucurându-se de un revelion cu bifare majoră în calendarul de fațadă, imediat intonând vechiul refren de manea politică: „Foaie verde și-o lalea/ o făcurăm și p-asta!”
Dacă am fi avut măcar o licărire de sentiment patriotic, imediat după Revoluție am fi alcătuit un plan de acțiuni cruciale care să facă din Centenar o sărbătoare națională. Da, da, încă de pe atunci, cum au făcut alții, din același lagăr politic. Cine? Polonezii, care au gândit un plan minimal în care au desenat și gândit legarea provinciilor revenite acasă cu autostrăzi și căi ferate pe care se lăfăiesc azi niște trenuri ca în vise; care au inventat o agricultură modernă pe terenurile în care creșteau doar ștevia și cartofii; livezi și grădini din care ne înfruptăm și noi cu mere, pere, castraveți și păstărnaci, întrebându-ne cum de au făcut ei așa ceva, când în vremea dinainte noi le trimiteam darurile pământului? A vorbit cineva, nu demult, la noi acasă despre asta. Întrebați cine? Vă aduceți aminte de un admirabil discurs rostit în limba română, de la un cap la altul, în care Donald Tusk, președintele Consiliului Uniunii, făcea un elogiu aproape sentimental țării și oamenilor din România?… A, era să uit. Ca să fie complet tacâmul… De la ei cumpărăm și tramvaie, și trenuri, în timp ce noi, la Astra Arad, facem și tramvaie și trenuri cel puțin la fel de performante. Dar din acestea cumpără doar primarii din Transilvania – Cluj, Oradea și Arad. Pentru că noi, după Revoluție, obișnuiți de secole cu drumul la Stambul, ne-am aruncat imediat pe tarabele cu blugi, brelocuri și carpete penibile cu Răpirea din serai. Iar nărăvindu-ne, de vreo câțiva ani, aducem pentru București, Craiova și Iași tramvaie de lângă Moscheea Albastră. Niște vehicule cărora le plesnesc conductele, li se blochează ușile și scârțâie din temelii la prima mie de kilometri.
Ce simplu ar fi fost ca primul, hai, al doilea guvern după 89, să fi pus în fața nației un proiect de țară care să unească provinciile românești cu șosele și căi ferate moderne, cu spitale, toate cu bani europeni. Că stăteau agățați pe sârmă la Bruxelles, numai să întindem mâna după ei. Deși ne-am făcut adesea țanțoși patrioți de mucava, la cele economice aruncăm pe masă îndoiala că tramvaiele, trenurile și toate la un loc „ale noastre nu-s de băgat în seamă”.
Oamenii politici, veșnici pescuitori penibili în apa tulbure a Dâmboviței, n-au înțeles nimic din strigătul nației „Vrem o țară ca afară” și, în loc să ne orientăm spre Occident, cum ne era țelul și felul – să vorbim cum ne era portul (căci de la Râm ne tragem, zicea Grigore Ureche încă acum cinci secole) – am proslăvit vedeniile unei camarile școlite sub poala Kremlinului. De aceea și azi, legile de bază ale societății se scurg dintr-un canal politic ordinar: „care pe care”, „unde și când”, „cine cu cine”.
Să ne mirăm că nici astăzi n-am aflat „cine a tras în noi, după 22”? Și mai ales – printr-o schimbare climatică amenințătoare – ne facem că nu simțim cum bate tot mai ascuțit și crud Crivățul dinspre Siberia?
Nici nu am vorbit cum ne era portul, nici nu ne-am purtat cum ne era vorba!…
Poate că totul ar fi rămas și de această dată în coadă de pește cu parfum de usturoi și serbări câmpenești cu drapele larg desfășurate, dacă – încă de la începutul anului 2019(!) – nu s-ar fi ivit o mișcare sublimă, neașteptată. Primarii din Transilvania – indiferent de culoarea politică (!) – au repornit sărbătoarea Centenarului cu o demnitate remarcabilă. Au luat din rafturile istoriei anul 1919 și au organizat sărbătoare după sărbătoare, la ei acasă, urmând pas cu pas gloriosul drum al generalilor români care trecuseră epic Carpații, până la granița de vest, la Oradea.
În orașul de pe Crișul Repede, cele gândite și înfăptuite au întrecut toate așteptările! Știm cu toții ce lucruri deosebite s-au întâmplat de prin 20 aprilie până în 24 mai: primarul Ilie Bolojan a inventat „o lună centenară” cu 34 de zile de sărbătoare exclusiv românească.
Recunoașterea acestei invenții mă obligă să adaug un PS personal.
În primii ani de „primărie” ai domnului Ilie Bolojan eram directorul Direcției pentru Cultură Bihor. De câteva ori m-am răfuit cu el în presă, ca la ușa… primăriei. Dar odată, întâlnindu-ne ad-hoc, ne-am vorbit ca de la gojdist la gojdist. Cu cărțile pe masă l-am acuzat că nu apreciază cultura și istoria locală. Cu o liniște deplină m-a ascultat și cu aceeași liniște deplină mi-a răspuns: „Orașul are nevoie de poduri, de parcuri industriale, de infrastructură și, pentru că știu că te doare, de monumente așezate acolo unde le este locul… Și indiferent pe cine aș supăra, cu greu mă voi abate de la ele”.
Recunoașteți, era prima frază cu care își încep discursurile stereotipe toți cei ce candidează, la oricare primărie: „Orașul are nevoie de…” Ce-i puteam spune, decât să-l rog să-și etaleze în continuare pietricelele de marmură din viitorul piedestal „edilic”. Așadar,… zic. Și el răspunde:
„Cele două piețe ale orașului, gândite de arhitecți celebri, așteaptă două statui importante. Și acestea nu pot fi altele decât Regina Maria și Ferdinand Întregitorul…” Și Mihai Viteazul?…
Avea răspunsul pregătit, cu frișca de rigoare:
„Îl vom duce în Rogerius, unde are două spații generoase neocupate… Pe Gojdu îl vom așeza așa cum se cade unui nume glorios, lângă liceul care l-a ținut prezent un Centenar întreg, în educația națională… Și încă mă mai preocupă realizarea unor monumente dedicate lui Brătianu, lui Maniu, episcopilor martiri”.
Și imaginându-mi cursele tirurilor ocupate cu mutarea statuilor legate fedeleș cu odgoane și lanțuri, străbătând orașul de la un cap la altul, brațele macaralelor îndreptate spre cer, care vor legăna atâția voievozi, oameni politici și prelați, așezându-i mereu „pentru nemurire”, kilometri de panglică tricoloră necesari ceremoniilor de dezvelire, nu m-am putut abține și l-am întrebat ironic cât timp îi trebuie pentru toată tărășenia asta.
„Dacă orădenii mă vor aprecia – două mandate.”
Îndoiala din capul acestui răspuns mi l-a făcut oarecum mai simpatic, mai venit de-acasă.
*
Și iată-ne la câteva zile după încheierea suitei de evenimente speciale pe care le-am trăit, când „Centenarul itinerant” pornit de la Brașov încoace a poposit și la noi acasă. Cele două piețe din centrul orașului au primit monumentele regale promise încă de generalul-erou Moșoiu, în fața Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, la eliberarea orașului în urmă cu o sută de ani. Trei sfinți ai istoriei noastre, episcopii Roman Ciorogariu, Radu Demetriu și martirul Iuliu Maniu, au pogorât din legendă lângă cele două catedrale românești. Nu peste mult, în octombrie, Emanuil Gojdu va fi așezat în imediata apropiere a Colegiului Național care îi poartă numele – și el centenar. Mihai Viteazul va fi dezvelit din nou în Centrul civic cu fața spre noua Catedrală Ortodoxă, așteptând ca în curând, cu prilejul canonizării marelui voievod, să ne plecăm genunchii acolo, în fața Măriei Sale. (Fie-ne îngăduit gândul că ar fi un bun prilej ca piața aceea, unde peste puțină vreme va începe o transformare splendidă, să poarte numele voievodului, aruncând în uitare neinspiratul nume de Centru civic.) Și dacă mai adăugăm prezența monumentului din parcul Brătianu și podul Centenarului, ne putem declara mulțumiți că marele eveniment n-a trecut neonorat pe lângă casa noastră.
Presa orădeană, care de multe ori l-a tras de mânecă pe edil și l-a ajutat să fie cu fața spre „poporul orădean”, a fost și ea la înălțime, atât în pregătirea evenimentului cât și în relatarea exactă a amplorii lui. Până la amănuntul cu caracter monden că Bolojan avea lacrimi în ochi în timp ce rostea discursurile oficiale. Și au fost multe ocazii în „luna centenară” de 34 de zile. Era o schimbare firească a comportamentului său. Căci între timp primarul, care a tras în toate acțiunile, își schimbase și discursurile. Nu mai erau citite de pe foi scrise de alții și bătute la mașină cu litere de-o șchioapă – să nu se opintească „oratorul oficial” – ci rostite liber, nuanțat, cu adresare caldă spre sufletul mulțimii, în cunoștință de cauză. Știa despre ce vorbește și cui vorbește. Primarului nostru i s-au recunoscut în clipele acelea și „încăpățânarea” cu care își urmează planurile, dar mai ales că învățase de la marii edili că podurile construite reașează orașul cu fața spre râul repede care îl desparte, și mai ales de la arhitecți, că prea multele statui ecvestre așezate într-o piață, oricât de întinsă ar fi ea, se „umbresc” reciproc.
De-acum, și în lacrimi putem crede.
Avem și dreptul să ne gândim firesc la sărbătorile care ne așteaptă.
Mircea Bradu
Citiți principiile noastre de moderare aici!