Cei 12 au răspuns provocării unice în ţară, lansată de Poliţia Bihor şi au realizat fiecare câte un eseu cu mesaj despre antiviolenţă, în cadrul campaniei „Şcoala fără violenţă” – şi aceasta unică pe plan naţional, demarată acum şapte ani în judeţul nostru. JB încurajează oamenii, cu atât mai mult tinerii, să fie creativi, cu discernământ, curajoşi, cu calităţi morale deosebite. Drept recompensă pentru curajul de a exprima în scris sentimente şi opinii, ba chiar şi soluţii pentru reducerea violenţei în general şi reducerea violenţei în şcoli – în special, JB publică lucrările celor 12.
MANIFEST DIN VULCANIA:
Trăiţi, oameni, frumos şi inteligent, având grijă de cei din jurul vostru!
Redescoperiţi lumea magică a normalităţii!
Rămâneţi măreţi prin gesturi frumoase, vorbe bune dăruite şi primite!
Aduceţi lumină acolo unde muşchii şi cuvintele grele au adus întunericul!
E sâmbătă… Hârtia albă… Tematica eseului meu este „generoasă”: violenţa. Ar fi multe de scris. Știu, o întâlnim la tot pasul, dar cum aş putea scrie despre aşa ceva la început de primăvară? E soare, cald, în față am o orhidee care nu-mi inspiră violenţă. Hârtia… tot albă.
Să încerc o documentare… „Sfântul Google!” Sunt în faţa calculatorului şi… Netul picat. O fi semn! Ce fac? O voce din creier îmi şopteşte: chestii întâlnite în „cariera” de elev şi copil. Sigur e mai bine aşa.
Totuşi, să deschid televizorul. Mai mult ca sigur trei “deștepte” se vor “alinta” cu cele mai frumoase „epitete”, că doar și-a permis una să poarte aceeași rochie la o așa-zisă petrecere mondenă, iar cealaltă și-a ales aceeași destinație turistică… Da’ se poate așa ceva?!! Subiectul lor, e clar, mă plictiseşte. Mut canalul TV. La un alt post de televiziune doi se “ mângâie” cu câţiva pumni, două-trei palme și, inevitabil, își implică și mamele lor în banala dispută pornită de la un loc de parcare. Sunt oripilată! Credeți-mă! Cum pot să se trateze aşa fiinţele umane? De unde atâta degradare? Şi ce se vede la TV se mută între oameni, între elevi…
Partea bună a fost că mi-au dat niște idei. Am de unde să încep! Datorită faptului că petrecem destul de mult timp în fața televizorului sau în fața calculatorului și vedem atât de multă violența fizică, verbală, ne-am obișnuit să acceptăm prezenţa ei. Aproape că ni se pare normal, dar nu e așa. Diferența dintre un om și un animal e rațiunea. Însă, în momentele în care reacționăm sub un impuls, devenim inevitabil animale. Animalele nu le judeci pentru că ele nu gândesc, dar noi… Aici ne dăm seama dacă suntem oameni sau doar fiinţe, pentru că este o diferență. Totul se rezumă la tine: dorești să fii o fiinţă pe care nu o interesează cât de tare îi rănește pe cei din jur sub stupidul pretext: „Am reacționat la nervi!”?! E atât de uzată expresia asta! Și cu toate acestea, mulţi nu s-au plictisit de ea.
Nu putem avea așteptări din partea celor din jur până noi nu ne schimbăm!
De cele mai multe ori pornim televizorul pentru a ne relaxa. Dar… breacking newsurile ne îngălbenesc ochii, nouă şi părinţilor care aşteaptă o veste, o speranţă… Limbajul şi atitudinea oamenilor de la aceste emisiuni sunt violente. Violența nu e cea mai bună terapie, însă, din păcate, este promovată fiindcă „vinde” atât de bine sau face, cum se spune, raiting. Asta îi place românașului, că dacă nu i-ar plăcea, altfel ar sta situaţia şi ar avea grijă să ofere modele de comportament şi educaţie bune copiilor lor Și, uite așa, devenim din ce în ce mai răi, mai urâcioși, mai nesimțiți, mai agresivi.
Partea cea mai tristă e că unii copii nu văd violența doar la televizor; se-ntâmplă să o simtă pe pielea lor datorită unor părinți inconştienți. Familia este o formă socială de bază a societății. Dacă aceasta nu are o temelie sănătoasă, nu oferă cadrul de prietenie, protecţie şi comunicare, nici copiii nu vor fi mai fericiți, mai buni, nu vor ști aplana o dispută decât prin violență, că doar așa proceda și tata. Măcar de s-ar opri aici; chiar și așa este prea mult! Şi din victime, ajung călăi, la rândul lor. Masa în familie e o ocazie de a mai povesti, de a discuta probleme de familie sau despre ce te interesează, de a găsi soluţii, pentru că în adolescenţă nu e prea uşor. Nouă ne place să discutăm cu părinţii, dar dacă nu ne acordă importanţă sau dacă ne ironizează, nu mai dorim întâlnirea cu părinţii.
Ce plăcut e să comunici cu părinţii! Dar, de multe ori, am observat că părinţii au devenit… nepricepuţi. Viaţa e grea şi lipsa de informare îi face vulnerabili în faţa copiilor. Mereu spun că societatea s-a schimbat foarte mult pentru ei! Părinţii de azi au crescut într-o lume mai liniştită, mai controlată de partidul din epoca trecută, dar mereu spun că aveau şanse mai mari să primească un loc de muncă. Lumea de azi îi face mai stângaci, iar când aud de Net şi calculator, sunt speriaţi foarte mulţi. Cred că nici nu-şi cunosc copiii, nu mai înţeleg dacă mai este nevoie de educaţie. Se lasă influenţaţi de mofturi şi ceea ce contează este că: „Toţi fac aşa, n-oi lăsa eu pruncu’ meu să nu fie în rândul lumii.” De aceea le oferă copiilor totul, libertate deplină, fără a le cere nimic, pentru că… „e la modă”. Şi asta în cazul fericit. Uneori pot deveni violenţi de atâta spaimă. Ei sunt plini de griji şi se simt depăşiţi de Net, de moda ieşirilor de noapte prin cluburi, de banii prea puţini. Copiii îi tratează cu superioritate şi, culmea, părinţii admiră comportamentul lor: „Lasă că destul am fost eu limitat. Să nu fie şi pruncu’ la fel.” Oare îi ajută aşa? Nu! Mulţi părinţi nu-şi cunosc drepturile şi nici obligaţiile. Mama unui coleg a venit la şcoală şi s-a plâns că băiatul ei nu o ascultă şi trebuie să-i ducă mâncarea la pat, altfel moare de foame!!! Cred că acasă la ei nu s-a vorbit despre ce e normal, că există nişte reguli în casă şi respectul faţă de părinte. E tot o formă de violenţă în familie.
Mulţi copii sunt abandonaţi chiar cu părinţii în casă, mai ales când au nevoie de sprijin pentru anumite decizii. Telenovelele sunt mai importante, iar unele subiecte sunt interzise.
Deci, cred că violenţa începe şi de acasă. Părinţii sunt prea toleranţi şi numai când simt că lucrurile au luat-o razna iau măsuri. Măsurile sunt de multe ori violente: palma, bătaia, jignirile care-l conving pe copil numai un timp scurt, până creşte şi face la fel. Şi atunci care sunt mai violenţi: părinţii sau copiii?
Dar violența este prezentă și în școli. De ce?! Nu toți profesorii au vocație și, pentru a se face ascultați, recurg la violență verbală, nu se ştiu impune și o fac intimidând. Astfel nu reușesc să fie convingători, dar devin modele de violenţă. Totuşi, petrecem împreună cu profesorii noştri momente plăcute şi poate că spectacolele şi activităţile pe care le pregătim împreună ar fi varianta bună, pe care s-o opunem violenţei. Cred că la şcoală trebuie să facem mai multe activităţi prin care să ne descoperim talentele şi atunci şcoala ar fi normală.
Unii părinţi îşi „parchează” copiii la şcoală şi cred că e datoria profesorilor să-i educe. Cred că toţi copiii ar vrea ca părinţii să fie alături de ei când fac o expoziţie, o scenetă. Dar pentru asta ar trebui să lase baltă alte probleme ca să se bucure cu copiii lor. Îşi întristează copiii pentru că nu participă la serbare, la proiect şi spun: „N-am timp de prostiile voastre!”, pentru o un program la TV, pentru a câştiga câţiva bani în plus, pentru un patron care nu le dă voie să meargă de la serviciu…
Aşadar, copiii şi adolescenţii au „modele” acasă, la şcoală, pe micul ecran atunci când încep să „exerseze” violenţa. Astfel de „modele” ne lasă fără cunoştinţe corecte de comportament şi atitudine. Uneori suntem informaţi despre drepturile şi îndatoririle noastre, despre măsurile care se pot lua împotriva celor care le încalcă. Şi totuşi, violenţa e la ordinea zilei.
Închei, căci oamenii deștepţi înțeleg ușor. Sunt conştientă de faptul că teoretic știm cu toții cum trebuie să ne comportăm, dar am vrut să mai atrag puțin atenția, să avem grijă cum reacționăm la nervi excluzând violența.
Cred că cea mai mare provocare de azi este alegerea: eşti OM sau doar o FIINŢĂ?!! Dacă nu spunem faptelor pe nume, nu înseamnă că acestea lipsesc din şcoala şi societate, ci înseamnă că le ignorăm. Şi aceasta nu este o atitudine corectă, nici bună.
SALOME LEZEU,
Clasa a IX-a Filologie
Coordonator, prof. ELENA OJICĂ
Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş, judeţul Bihor
Citiți principiile noastre de moderare aici!