„Teatrul mă ajută să mă împac cu mine, cu viaţa”

 

– Cum a început proiectul „Sărbători fericite?”

Diana Lupescu: Ne-am întâlnit de mai multe ori cu directorul Teatrului, Daniel Vulcu, am avut la noi, la Nottara, mai multe întâlniri cu directorii de teatre, ne-am întâlnit la un festival şi la un moment dat m-a întrebat dacă aş fi disponibilă să montez un spectacol la Oradea. I-am zis că în principiu da. L-am întrebat ce gen de spectacol îi lipseşte, l-am întrebat dacă o comedie bulevardieră l-ar interesa. A zis că da, urma să vedem perioada de timp în care vom lucra. M-a sunat, la un moment dat, şi mi-a spus că s-a ivit o oportunitate, un regizor nu a putut să vină la Oradea. Eu mi-am amânat un proiect la mine în teatru, care se putea amâna până în iulie, era şi o perioadă în care nu aveam deplasări… Spectacolul pe care l-am terminat la Nottara a intrat într-un circuit împreună cu altele: sunt deplasări în Bulgaria şi Cehia. S-a ivit o oportunitate: şi eu aveam liber şi teatru, împreună am făcut distribuţia, am făcut un casting cu actorii care sunt disponibili din partea teatrului şi îmi convine şi mie să acopăr personajele respective şi am început repetiţiile.

 

– Cum v-aţi oprit la „Sărbători fericite?” Era un pariu al dumneavoastră? Ştiu că aţi jucat în această piesă, eraţi Silvia. Aţi vrut să-l abordaţi şi din altă perspectivă, cea a regizorului?

D.L.: Am văzut foarte multe spectacole în ultima vreme care sunt foarte puţin pentru public, care sunt interesante ca regie, ca propunere de spectacol, dar care nu întotdeauna ajung la sufletul publicului. Şi mi-am dorit, în momentul în care toată lumea e atât de îndârjită, să fie un moment de respiro în care soţul e şot, soţia e soţie, iubita nu e homosexual. Pentru că ar fi fost foarte simplu. În momentul în care schimbi raporturile astea simple, totul devine foarte excitant. Şi mi se pare că am aşa o oarecare notă de curaj în a propune un spectacol bulevardier, clasic în cel mai pur sens al cuvântului în care se pune accent pe comicul de situaţie, în care nu trebuie neapărat să te dai cu fundul de pământ şi să vorbeşti replici pline de înjurături, adică ceea ce propun eu e un moment care, din punctul meu de vedere, înseamnă normalitate.

 

– De ce acceptă actori consacraţi, idoli să spună astfel de replici? Înjurături de-a dreptul. Sunt oameni cu o carte de vizită, care nu au nevoie să se facă astfel cunoscuţi şi totuşi îi găseşti în astfel de ipostaze…

D.L.: E o modă, acesta-i trendul, eşti mai viu, mai puternic, mai incitant dacă înjuri. Asta cred ei că obţin prin vulgaritate.

 

– Mircea Dinescu spunea cândva: „Opriţi istoria! Vreau să cobor la prima”! Credeţi că trenul în care aţi urcat e cel bun?

D.L.: Sincer, vă spun că, nu ştiu. Cred că e multă lume care gândeşte şi ca mine. Cred că e nevoie de diversitate, cred că e nevoie să ne respectăm opţiunile şi gusturile. Şi fiecare să facă ce îşi doreşti în viaţă. Şi când nu va mai fi public pentru genul de spectacol pe care îl propun eu, o să mă urc în alt tren. Şi am să opresc într-o gară…

 

– Sunteţi fără doar şi poate una dintre cele mai frumoase actriţe ale generaţiei dumneavoastră, o adevărată divă. Cum aţi trăit anii comunismului, perioadă în care trebuie să spunem că se făcea totuşi film..

D.L.: O!… Adevărul e că cinematografia, aşa cum era ea în anii aceea, surprinde uneori şi pe cei tineri de azi. Se uită cu plăcere şi încă nu le vine să creadă că am fost în stare să facem asemenea filme. Cu toate hibele sistemului comunist, întelegeau valoarea artei şi dacă vrei, folosind un cuvânt care nu are conotaţii prea plăcute, exista o oarecare manipulare prin artă. Pe de altă parte, era o complicitate între artişti şi public şi până la urmă era locul de supravieţuire în literatură, în teatru, în film şi pe lângă cele câteva idei care îţi erau cerute neapărat de forurile de partid era mult adevăr şi încercare de a spune şi lucrurile importante.

 

– Cum aţi trăit succesul?

D.L: Am ajuns în profesia asta nu pentru glamour, nici pentru luminile scenei, nici pentru ce era în jur. Nu au fost dorinţele mele iniţiale, am descoperit profesia din interior şi atunci nu mi-au luat minţile nici admiratorii, nici faptul că jucam într-o piesă care avea succes. Era un fel de bucurie totul. Şi simțeam că oamenii mă iubesc şi asta era cel mai important.

 

– Doreaţi să deveniţi medic sportiv?!

D.L.: Am făcut liceul real şi şcoală sportivă. Din partea tatălui meu, familia era plină de doctori: şi tata, şi fraţii lui, şi unchiul meu, şi într-un fel era aşa ca o tradiţie de familie. Şi ca să împac şi sportul care îmi plăcea foarte mult- eu fiind o fiinţă foarte interiorizată îmi puteam consuma acolo energia- am făcut handbal şi atunci am vrut să mă fac medic sportiv să continuu ceea ce îmi plăcea mie. M-am îmbolnăvit, am văzut că un medic e absolut neputincios în faţa unor boli, că studiază ani, toată viaţa dă examene şi de fapt nu e nimic sigur şi fiecare organism simte boala într-un fel şi de cele mai multe ori în cazuri grave eşti neputincios. Iar la 18 ani, când vrei totul sau nimic, după ce am stat în spital un an, am zis că nu mai vreau să fiu medic şi de fapt nu mai ştiam ce vreau.

 

– Atunci aţi discutat cu mama..

D.L.: Mama mea a vrut să se facă actriţă: recita foarte frumos, avea şi o fire expansivă, se exterioriza foarte mult şi tatăl meu nu i-a dat voie. Ei erau foarte tineri când s-au căsătorit, mama avea 18 ani, tatăl meu era medic de ţară în satul ei, ea terminând liceul pedagogic, a lucrat în învăţământ, a luat tot felul de premii- cum erau atunci. Dialoguri la distanţă. Povestea din Creangă, povestea moldoveneşte, a luat ani întregi premii I, a fost chemată, aşa cum multor actori li s-a întâmplat în vremea aceea, a fost chemată să intre în branşă. Şi tatăl meu a zis „nu”. Ori copilul, ori…

 

– Aţi trăit totuşi într-un mediu propice pentru a vă dezvolta aptitudinile artistice.

D.L: Părinţii mei au plecat apoi împreună în Oltenia la Segarcea, tatăl meu a fost medic şi pe urmă directorul spitalului. Mama lucra la şcoală şi la căminul cultural: făcea piese cu medicul, cu farmacistul, cu intelectualii. Acolo făceau teatru.

 

– Ce vă amintiţi din copilărie, o imagine care nu vă dă pace?

D.L: Am stat foarte mult singură!

 

– Mama nu vă lua cu ea la Cămin, la teatru?

D.L: Nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea teatrul. Până nu am intrat eu la teatru, şi nu am avut o altă perspectivă din interior asupra teatrului, nu mi-au plăcut nici spectacolele de teatru, nici decorul, nu am spus nici o poezie în şcoală, nici în liceu.

 

– Care a fost momentul în care v-au dus paşii spre teatru?

D.L.: Momentul în care am terminat clasa a XII-a şi am stat un an în spital şi tot ceea ce îmi doream eu s-a întors pe dos. Am început să mă gândesc ce vreau… pe vremea mea cine termina liceul pe care l-am terminat eu intra sigur la facultate. Şi îmi era teamă că am să intru la facultate şi exact cum era mentalitatea acelor vremi nu puteam să schimb. Şi îmi era teamă că am să intru pe o cale pe care nu aş iubi-o. Nu mă vedeam nicăieri!

 

– Şi atunci, mama a intrat în scenă?!

D.L.: Mama mi-a spus: «până te hotărăşti, încearcă la teatru!» M-am pregătit cu profesori de la Şcoala de arte din Bacău, care a pregătit mulţi viitori actori. Nu ne-am înţeles de loc pentru că nu-mi plăcea teatralitatea, lucrurile făcute, exagerate. Profesorul mi-a zis: «du-te şi încearcă! Nu o să intri niciodată, dar e o experienţă! Uite ce bune sunt!», şi îmi dădea exemplu fete care dădeau a treia oară, a patra oară, admitere. «Uite ce bine spune!» Erau numai şapte locuri şi sute de candidaţi…

 

– Şi să visezi să devii actor era o nebunie, era mare lucru să fii admis!

D.L.: Probabil şi faptul că nu am avut emoţii în sensul că nu vroiam neapărat să fie bine, poate şi perioada aceea în care probabil mă sensibilizasem excesiv, poate şi simplitatea, până la urmă au făcut ca la fiecare probă să fiu prima şi de fiecare dată era o surpriză fiindcă de obicei oamenii se cunoşteau între ei, dădeau a nu ştiu câta oară. Întrebau cine eşti, a cui pilă, chestii de astea, nimeni nu mă credea că am venit întâmplător.

 

– Aţi fost mereu surprinzătoare. Citeam ce spunea domnul Diaconu despre momentul în care v-a cerut în căsătorie. Mărturisirea că l-aţi surprins că aţi acceptat. Totul pare, mai degrabă o scenă de film…

D.L.: Toată viaţa mea e din decizii din astea bruşte, neaşteptate. Şi altfel de cât mi le imaginam.

 

– Cum v-aţi imaginat că veţi fi cerută în căsătorie?

D.L.: Nu vroiam să mă mărit, vroiam să trăiesc într-o garsonieră, să ascult muzică, să citesc şi să pictez. Asta era sigur. Ca profesie, nu ştiam… După ce am intrat la teatru, asta îmi doream mai mult decât orice. O dată cu admiterea la facultate mi-am dat seamă că criteriile mele de evaluare au fost cu totul altele: visam la o lume nemaipomenită din literatură pe care trebuia să o descopăr.

 

– Ați fost curajoasă

D.L.: Da, nu mi-a fost frică niciodată de nimic… Cred că e o soartă care te face să reacţionezi într-un anumit fel, într-o anumită conjunctură.

 

– Tocmai în perioada în care dumneavoastră aţi venit să puneţi în scenă „Sărbători fericite” la Oradea, domnul Diaconu ducea o luptă pe mai multe fronturi: pentru Parlamentul European, în justiţie, o luptă cu sistemul. V-aţi simțit vinovată că nu sunteţi fizic lângă el?

D.L.: În căsnicia noastră, de-a lungul timpului apărând copiii, de multe ori am fost cea care şi-a asumat, că a vrut, familia sau lucruri care nu ţineau de individ neapărat. Şi au fost multe sacrificii pe care nu le regret- probabil că aş face la fel, dar care s-au adunat undeva, au fost renunţări. Când ai copii şi familie e destul de greu să te dăruieşti total profesiei. Şi întotdeauna eu am fost cea care m-am simţit mai aproape, mi-am dorit foarte mult copiii şi mi-am dorit să fiu alături de ei. În momentul în care Mircea, cu acordul nostru, repet, a intrat în această luptă, evident că eu am fost o victimă colaterală şi într-un fel ceea ce am făcut eu, personal, a fost distorsionat datorită relaţiei cu el. Şi m-au rănit enorm! Şi atunci, într-un fel lupta asta şi-au dorit-o ei, eu nu mi-o doresc, le sunt aproape, dar nu cred că e lupta mea. Îl susţin 100% , dar repet nu e lupta mea. Îl doare foarte rău. Dar faptul că, Ana (fiica Dianei Lupescu) e aproape de el, că au făcut o echipă, m-a făcut fericită. Poate dacă nu ar fi fost Ana, nu m-aş fi putut detaşa.

 

– Există un gol în spectacolele de teatru, mai precis un public care nu se regăseşte în ceea ce se joacă. E vorba de adolescenţi care după teatru de păpuşi nu găsesc, o perioadă, piese pentru ei.

 

– Şi eu am simţit asta. Cred că atâta vreme cât e teatru de stat, ar trebui să aibă nişte proiecte exact pentru adolescenţi, aşa cum e teatrul de păpuşi. O oarecare derută există la nivel general pentru cei tineri, în plan social. Cu atât mai mult, în teatru trebuie astfel de proiecte să-i întrebe ce le place, să le dezvolte gusturile pentru teatru, să facă întâlniri pe astfel de teme, să-i implice, aşa cum e în Occident: acele cursuri în care nu doar că-i învaţă teatru, ci îi ajută să se dezinhibe. În liceu ar fi o perioadă bună pentru teatru, atunci când în ei se întâmplă transformări. S-ar înţelege pe ei mai bine, ar înţelege teatru, viaţa şi ar şti ce să ceară.

 

– Faptul că aţi făcut sport şi aveţi şi o pregătire în matematică v-a făcut mai puternică?

D.L.: Da foarte mult m-a ajutat, de la cum îţi gândeşti programul unei zile, până la bugetul familiei, la a te duce în piaţă şi a-ţi gestiona banii pe care îi ai, până la a gândi orice lucru de viaţă ca o problemă în care gândeşti că porneşti de la ceva şi ajungi la ceva, că trebuie să ai un ceea ce trebuia demonstrat până la urmă, că trebuie să ai nişte lucruri pe care te bazezi… Până la urmă, viaţa e o problemă de matematică. Cred în continuare că matematica îţi disciplinează mintea, că logica matematică o poţi aplica şi în viaţă. Şi în momentul când gândirea ta este cât de cât sistematizată, poţi să te concentrezi…

 

– Cum treceţi peste momentele grele…

D.L.: Pentru că am stat mult singură, mă încui, ascult muzică şi mă gândesc şi îmi spun de ce sunt aşa, deci ce trebuie să fac, eu trebuie să fac ceva, nu trebuie să aştept de la nimeni nimic şi totul depinde de mine.

 

– Politica vă influenţează viaţa?

D.L.: Din păcate, în perioada asta în care Mircea e în corzi ne ocupă foarte mult timp. Fiindcă te tot întrebi: merită să lupţi în continuare, pentru cine, pentru ce? În momentul în care vine atâta lume alături de tine îţi dai seama că nu eşti singur şi că merită şi că nu numai tu gândeşti într-un anumit fel, şi că până la urmă soarta e cea care te împinge pe o cale sau alta. Şi cred că faptul că i s-au întâmplat atâtea, e tocmai ca să canalizeze nemulţumirile astea generale şi să fie un portdrapel.

 

– V-aţi raportat la lumea Hollywood-ului? V-aţi gândit că dacă v-aţi fi născut acolo ar fi fost altfel?

D:L: Evident că toată lumea se gândeşte, dar pe de altă parte ştiu ce înseamnă, că nici acolo nu e uşor, că în momentul în care eşti mare vedetă, dincolo de confortul financiar, interiorul lor e cu atât mai vulnerabil, mai expus, mai lovit pentru că nu e uşoară deloc profesia asta. Asta ţine şi de cum îţi rezolvi problema vieţii, fiindcă nu poţi să trăieşti numai de azi pe mâine.

 

– Aveți timp pentru pasiuni?

D.L.: Pentru mine, acum, teatru e o pasiune, mă ajută să mă împac cu mine, cu viaţa, într-un fel trăiesc în teatru ceea ce nu trăiesc în viaţa de zi cu zi, am un surplus de sentimente, de prea plin de trăit, care îmi face foarte bine să-l trăiesc într-un personaj. În afară de asta, iubesc foarte mult florile, grădinăritul. Mi-am luat de aici un rododendron roşu pe care nu îl găseam. De peste tot îmi iau câte o floare.

 

– Ce aţi făcut în perioada asta la Oradea?

D.L. Am tot citit, mi-am tot imaginat spectacol. Încerc să rezolv situaţiile în funcţie de actorii pe care îi am, fiindcă acelaşi spectacol pus cu alţi actori, e alt spectacol. Fiecare are personalitatea şi sensibilitatea lui şi încerc să gândesc ca fiecare să se simtă bine în situaţia respectivă şi practic retrăiesc tot spectacolul în funcţie de ce se întâmplă. Chiar dacă eu îmi imaginez ceva, dacă la repetiţii merge într-un anumit drum, îmi refac şi eu parcursul ca să mergem în aceeaşi direcţie. M-am plimbat pe străzi, îmi place foarte mult Oradea, îmi place că şi-a păstrat personalitatea, am văzut seara spectacolele teatrului, şi am văzut multe, aşa că viaţa a fost plină.

 

– Un personaj care ar putea să satisfacă prea-plinul pe care-l trăiţi?

D.L.: Sunt multe. Trăiesc când un personaj când altul, de asta e frumoasă profesia: azi poţi să fii un rege, mâine poţi să fii un cerşetor şi să încerci să-l înţelegi pe fiecare, să trăieşti cu fiecare. În viitorul imediat, după „Sărbători fericite” am un an de deplasări cu unul dintre spectacole, mai am două titluri la care mă gândesc şi pe care trebuie să le pun în scenă. Aşa că ,într-un fel trăiesc de două-trei ori fiecare zi, în alt plan.

 

– Cum petreceţi Paştele?

D.L. Acasă. În familie, facem de toate, mâncărurile specifice. Avem la Săftica, unde stăm acum, o bisericuţă foarte frumoasă, şi acolo ne întâlnim cu vecinii. Copiii, amândoi, renunţă, la alte întâlniri şi ne adunăm.

 

– Cum era Paştele copilăriei?

– Nu ştiu de ce, dar tot instinctele astea primare sunt mai puternice, revin mirosurile, gusturile. Pasca şi cozonacul. Mama făcea un cozonac nemaipomenit, îl frământa o juma de zi, îl lovea, îl bătea, făcea bulbuci. Viitorul pe termen lung? Cum o vrea Dumnezeu! Întotdeauna m-am gândit la ceva şi soarta mi-a dat altceva, aşa că sunt pregătită pentru orice. Important e să trăieşti, cât de cât prezentul.

 

– Un rol pe care nu l-aţi primit, dar l-aţi dorit

D.L: Fiecare vârstă are rolurile ei. Au fost personaje pe care mi le-am dorit, dar viaţa nu a vrut să mi le dea, şi la unele mă gândesc. Evident cu actriţe mai tinere, cu toate că azi poţi să faci orice ţăcăneală şi poţi să te gândeşti cum ar fi fost Nina din Pescăruşul peste 40 de ani. Dar din ce în ce mai des nu gândesc numai pentru mine, gândesc spectacolul în general.

 

– Aţi făcut regie la maturitate.

D.L.: Da, da. În primul rând mulţi au privit cu îndoială că am intrat, din nou, în sistemul de învăţământ, fiindcă mulţi fac regie fără să mai facă facultate, dar eu tot cu spiritul meu matematic am zis: lucrurile trebuie făcute cum trebuie şi să îmi completez exact ceea ce trebuie! A fost o provocare care mi-a făcut bine. Iar pentru un regizor, experienţa, vârsta fac foarte bine, trebuie să ai o gândire exhaustivă, trebuie să ai experienţă de viaţă, să ştii mai multe, e greu să fii regizor la 20 de ani.

 

– Dacă ar fi să faceţi o ţăcăneală…

D.L.: Ar fi multe… să plec în lume, un an doi, cu rucsacul în spate.

– Până atunci vă doresc Sărbători fericite!

– Sărbători fericite!