Pozitia (sociala a) copilului

După „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Poziţia copilului” este un alt film românesc ce rupe gura târgului în Occident. Şi, la fel ca şi confratele său Cristian Mungiu în „4, 3, 2”, regizorul Călin Peter Netzer a ştiut să-şi aleagă o temă apăsătoare, care să „brăzdeze” urme pe retina cinefilului. Dacă unele filme marca Hollywood oferă şansa unei evadări din realitate, filmul românesc croit pentru Cannes sau Berlin te ancorează definitiv în realitatea situaţiilor tragice. Vizionând „Poziţia copilului”, te faci mic în fotoliul cinematografului. Inevitabil, la un moment dat ţi se va face pielea-găinii, dacă nu cumva te va umfla plânsul.

Poziţia pe… şosea

Poate că mulţi au ridicat din sprâncene atunci când au auzit că filmul românesc care a câştigat Ursul de Aur la Berlin se cheamă „Pozitia copilului”. Un titlu oarecum ciudat, neconvenţional. Fiind vorba despre frământările personajelor în urma tragicului eveniment rutier în care-şi pierde viaţa un copil, titlul filmului te duce cu gândul la împrejurările în care a avut loc accidentul. „Poziţia copilului” transmite, însă, mult mai mult. Filmul intersectează, în mod tragic, două lumi. Două Românii. Minorul Mihăiţă, copilul unei familii româneşti simple, de la ţară este victima nevinovată a bucureşteanului Barbu – şi el copil al piloşilor societăţii româneşti, un şofer care conduce după cum trăieşte. Nervos, imprudent, cu tupeu, fără a se gândi la cei din jurul său. Barbu şofează, cum altfel, un Audi A4 puternic şi o face nărăvaş, aşa cum procedează toţi „tăuraşii” şoselelor României de azi: blitzându-i pe fraierii din faţă, împinşi să se dea la o parte pentru că el, B., se grăbeşte, pe o şosea pe care, chipurile, o stăpâneşte, aşa cum lumea din care provine el înţelege să stăpânească ţara: cu gândul doar la interesul propriu. Unde se grăbea inconştientul Barbu? Să curme vieţi. Să provoace suferinţă. O poveste pe care cu siguranţă aţi mai auzit-o, la ştiri. Deloc întâmplător, filmul îl aduce în scenă şi pe martorul Dinu Laurenţiu, un alt exponent al lumii ce-şi permite maşini cu herghelii de cai putere, de ultimă generaţie. Coleg de trafic şi de apucături cu Barbu, martorul Laurenţiu este, la rându-i, un factor determinant în filmul accidentului. Iar întâlnirea sa ulterioară cu întreprinzătoarea Cornelia, mama lui Barbu, este plină de înţelesuri.

Copilul şi corsetul mamei

Filmul aduce în prim-plan şi problemele din familia ucigaşului din culpă Barbu. O familie cu bani şi statut social – tata medic, mama arhitect – însă măcinată de ranchiună, pe fonduri unor tensiuni vechi. Banii nu tratează sufletul. Violenţa verbală la care Barbu o supune pe mama sa pare greu de înţeles, în condiţiile în care Cornelia estea cea care se zbate să-l salveze de puşcărie, prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie. Conştient că este, în bună măsură, produsul eforturilor mamei sale, Barbu este într-o permamentă fugă de mama sa, în încercarea de a scăpa de corsetul sufocant al mamei ce nu înţelege când să stea deoparte. Astfel, din disperare, Barbu ajunge s-o violenteze cu orice ocazie pe cea care i-a dat viață, cu riscul de a înfunda puşcăria pe care i-o flutură-n faţă Cornelia – o altă disperată. Chiar dacă, la o adică, este conştient că mama sa nu-l va abandona niciodată, indiferent cum o va trata. Dacă nu pentru el, atunci dintr-un orgoliu personal. Pentru că – nu-i aşa? – „părinţii se realizează prin copii”.

„Poziţia copilului” este despre poziţia socială a copilului şi, în acelaşi timp, despre poziţia copilului în familie. Un film cu care cinematografia românească se poate mândri. Din păcate, nu şi societatea românească.