Regizorul Mănuţiu şi-a propus să apropie şi publicul orădean de enigmaticul erudit Emanuel Svedberg (n.1688), supranumit de către Balzac «Buddha al Nordului», înnobilat în viaţă de regina Suediei sub numele de Swedenborg şi întronat (postum) ca părinte al bisericii Swedenborgiene.
Pentru o aşa misiune incitantă, Mihai Mănuţiu a închipuit un scenariu post-modernist, a apelat la o muzică originală (compusă de Şerban Ursachi) şi la o coregrafie pe măsură (Vava Ştefănescu), la decoruri gen Dexter s Laboratory („instalate” de Adrian Damian), la costume fanteziste (marca V-tin Codoiu) şi, mai ales, la actori curioşi şi ei să developeze visele para-psiho-pupu ale misticului savant scandinav.
Aşa cum, cităm din monologurile piesei – raiul şi iadul se stratifică şi se întrepătrund uneori, tot aşa şi spectacolul „Domnul Swedenborg vrea să viseze” se întreţese pe mai multe nivele de percepţie.
Dacă ai o migrenă ce-ţi taie pofta de intermezzo-uri filozofico-existenţiale (la urma urmei, şi Swedenborg îi dă cu bastonul în cap existenţialistului Jean Paul Sartre), te poţi delecta cu incantaţiile melodice, cu comicările demonului poleit în aur, cu replicile simpatice şi chicotele erotice. Ideea spectacolului te pătrunde oricum, ca şi „cuiul penetrant” a cărui teorie o ţine, la moment dat, alter-ego-ul eroului principal.
Oglindă, oglinjoară…
De fapt, pentru a creiona multipla şi contradictoria personalitate a omului de ştiinţă fascinat de visele divine şi măcinat de visele lumeşti, toate celelalte personaje devin oglinjoare ale eroului „prea-des-adormit”. Iar aceste cioburi, puse cap la cap, reflectă o imagine per-ansamblu. Astfel, alter-ego-ul povestitor se achită, cu mult şarm, de descrierea aspectelor pământene ale lui Swedenborg. Silueta purpurie, care apare şi dispare fremătătoare, parcă picată de pe o Planetă Roşie – posibil Marte, oferă o prezenţă palpabilă a trăirilor onirice ale lui Swedenborg (botezabil, în onomastică post-modernistă, ca Vise mbord). Demonul personal nu ezită să-şi ia „muza” la vals. Cameristele coriste trec de la muzica RB (rhythm & blues) la cea de cabaret în ritmul în care şi Swedenborg trece de la ştiinţa pură la revelaţia mistică, de la teluric la oniric, descărcându-se în vis şi de balastul sexual în aprobarea unanim cântată a cameristelor.
Întrebări existenţiale
Pentru a face un pic de ordine în „chaosul” swedenborgian, Mănuţiu structurează piesa în 26 de capitole cu nume sugestive dar şi prietenos-ironice. Iar întrebările care răzbat, rând pe rând, se dovedesc a fi cele existenţiale: despre procreaţie, despre moarte, despre suflet, despre iluminare (sau iluzia iluminării). Căci aşa cum geniile nu îşi recunosc adaosul de nebunie, şi nebunii nu îşi recunosc lipsa de geniu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!