Octombrie 2019 – Colegiul Național Emanuil Gojdu, liceu reprezentativ al învățământului bihorean și național intră în rândul liceelor centenare din România. În sufletul și inima fiecărui gojdist există undeva un cufăr ce adăpostește amintirile anilor petrecuți în școală, ca elev sau ca dascăl, cufăr pe care fiecare dintre noi îl deschide când și când, uneori cu bucurie, alteori cu nostalgie, iar acum la împlinirea unui veac de existență poate cu mai mult drag și emoție ca niciodată.

Aminitiri mai multe sau mai puține, mai vesele sau mai puțin vesele… Există însă un cufăr mai aparte, cufăr în care s-au strâns amintirile a 54 de ani de viață gojdistă – elev, profesor de limba și literatura română și la finalul carierei didactice director al colegiului, cufărul domnului profesor Dorel Tifor, pe care acum, la 100 de ani de Gojdu, l-am „provocat” la un periplu prin a doua jumătate de secol de existență a colegiului, din 1955 până în 2007, rugându-l să deschidem împreună cufărul și să ne împărtășească ce a însemnat pentru domnia sa a fi gojdist timp de o jumătate de veac, timp de o viață.

Cum ați devenit elev la Gojdu?

Dorința familiei… Când eu am venit la Gojdu, clasa a opta era prima clasă de liceu. Tot atunci s-a înființat la Gojdu și ciclul primar. Doamne, ce era acolo… cei mici cu cei mari împreună! Școala nu era amenajată și pentru mici și pentru mari, abia atunci revenise școala în clădire, școala a funcționat o perioadă într-o clădire pe strada Republicii.

În ce an ați început liceul?

În anul 1955. În 1955 era liceu românesc, dar clădirea adăpostea la vremea aceea în partea dinspre Criș și Facultatea muncitorească de doi ani. Ce era facultatea muncitorească de doi ani? Erau inși luați din diferite domenii și „făcuți“ cu studii, ca după aceea să poată urma studii superioare.

Cum a fost primul contact cu școala?

Îmi aduc aminte că era o atmosferă atât de rece… Nu profesorii, ci clădirea. Clasele erau date cu motorină pe podele…vai și amar…

Ați ajuns la Gojdu în clasa a opta. Cât dura liceul, trei ani?

Nu, noi eram deja cu patru ani. A opta, a noua, a zecea și a unsprezecea. Generația de dinainte era cu 10 clase de liceu, după care ulterior s-a introdus treptat cu 11 clase și apoi cu 12 clase. Era o brambureală…(râde). Într-o zi mi-am găsit o diplomă de pe vremea aceea de la gimnaziu. Nota 5, nota 5, nota 5. Nepotul meu era nedumerit. Astfel de note ai luat tu? Acestea erau pe atunci notele eminente, pentru că era sistemul acela de la 1 la 5.

Erați numai clase de băieți?

Da, dar nu am fost întreaga perioadă numai clase de băieți. În clasa a douăsprezecea au fost aduse la noi în școală două fete de la Oltea Doamna. Era un aranjament ca să nu se desfințeze o clasă. Eram puțini în clasă, clasa mea a fost la etajul doi, unde a fost muzeul de istorie. Noi încăpeam foarte bine acolo.

Haideți să revenim la primul impact cu școala. Cum a fost?

Profesorii erau niște somități, niște personalități, mie mi se păreau din lumea uriașilor, niște zei… În primul rând pentru că nu aveai acces la sala profesorală. Dacă voiai să vorbești ceva cu profesorul, să te scuzi, trebuia să îl aștepți la ușă în fața clasei. Dacă îți făcea semn să dispari trebuia să intri în clasă, dacă nu, atunci te asculta să îi spui ce problemă ai. Singurul profesor, Traian Blajovici, directorul nostru, primul director filolog și eu al doilea după el, (râde), el accepta să mergem în biroul lui și să ne spunem oful.

Și școala, ca și clădire, ați spus că era foarte rece…

Școala… Unde e acum biblioteca, era bucătăria. Toată partea de jos, acolo unde sunt acum clasele de gimnaziu, era sala de mese. Rece… la capătul coridorului, tot la parter, era spălătoria. Se scria cu tuș un număr pe haine, nu erau haine, vai de capul nostru… erau vremuri grele… La etajul unu, aripa dinspre poartă, era internatul. Paturi supraetajate, cazone. Uniforma o agățam veșnic în paturile de fier.

Ați spus că profesorii, pentru copilul venit de la țară, păreau niște uriași…

Îți dai seama, în prima oră de desen, copilul venit de la țară, când a început profesorul Țîrulescu pe rând, ăla afară, ăla afară… Pe un coleg l-a dat afară că nu a avut peniță Redys. Nici nu știam noi ce e aia. Pe mine mă întreabă, unde-i florarul. Nu auzisem de existența lui în veci. Deci…12 inși afară. Din 40, 12 pe coridor. Afară, până la 7 noiembrie (că ne dădea afară pe date din istoria vremii). Imaginează-ți 12 inși pe coridor, plângând de zor.

Trece pe coridor profesorul Titus Roșu: „Dragii mei , nu vă agitați , că data viitoare tot el vă primește la oră”. Da de unde era să știm noi! (râde). Noi făceam cu profesorul Țîrulescu desen tehnic, dar în realitate am acumulat o cultură generală deosebită. Avea o cultură extraordinară, a crescut sub îndrumarea spirituală a lui Gala Galaction. Mie îmi pare rău că s-au distrus jurnalele de clasă, scria niște lucruri acolo pline de umor…
Erau diferiți profesorii…La matematică…eu nu am fost înclinat spre matematică, ăsta-i adevărul.

Profesorul Tăvălug, de exemplu, era un foarte bun profesor de matematică, care făcea demonstrația problemei de teorie, după care o aplica imediat în clasă cu elevii. După aceea îți dădea tema. Eu îi sunt recunăscător, pentru că niciodată nu ne-a înnebunit cu cantități imense de exerciții… doar pe colegii noștri de clasă, care voiau matematică.

Cu ei rezolva probleme din revista de matematică, cu ei făcea cerc de matematică. Pe noi ceilalți ne lăsa puțin mai lejer, dar tot ceea ce ne preda, o făcea în așa fel încât să înțelegem totul.

Cu cine ați făcut română?

Cu profesorul Train Blajovici și cu profesoara Doina Lăcrimioara. Doi profesori deosebiți. De la el am preluat cel mai mult. Franceză am făcut cu madame Oțetea. În perioada aia la început am tot bombănit că nu pricep nimic. Noi, cei veniți de la țară, nu aveam niciun fel de noțiuni de franceză. De când a intrat în clasă, prima dată, în clasa a opta, nu ne-a scos din franceză. Te-a obligat, vrând – nevrând, să îți însușești franceza. Ea vorbea în franceză și tu trebuia să ții pasul cu ea. A fost, după mine, un lucru forțat, dar foarte bun.

Profesorul Titus Roșu, la istorie. El era pasionat de istorie, și un român adevărat, știi cum, prunc de popă din Beiuș. Studiam istoria lui Roller. Uneori venea în clasă, se așeza la catedră și zicea: „Deschideți istoria!” Ne punea să citim și noi săream peste fragmente, că erau numai citate din Dej, din Stalin…ei, dar când venea ora de istorie adevărată și el începea să ne povestească, stăteai cu gura căscată. Atunci își vărsa toată pasiunea pentru istorie. Abia mai târziu ne-am dat seama, că el era obligat să parcurgă istoria lui Roller.

Cu ce sentiment v-ați reîntors ca și profesor în școala în care ați fost elev și cum ați găsit școala?

Primul lucru pe care mi-l aduc aminte și-l consider deosebit, a fost sfatul directorului prof. Roșu Vasile. Ne-a chemat în birou la el. Eram patru. Ne-a zis așa: „ Dragii mei, să știți un lucru, dacă vreți să fiți profesori respectați, puneți mâna și lucrați.

Vă vom implica în tot felul de activități. Să nu vă speriați că veți ține lecții la cercurile pedagogice – nici nu știam ce sunt alea – (râde), dar vă privește, puneți mâna, veți fi respectați, nu veți pune mâna să lucrați, veți pleca în altă parte.” Și așa e, avea dreptate, „dacă vă impuneți, e bine, dacă nu…asta e”.

Cum e să fii coleg cu foștii tăi dascăli?

Un pic e șocant. Tu nu ai mai prins diferențele alea mari de vârstă, dar dascălii mei erau matusalemici ca și vârstă. Diferența de vârstă era foarte mare și atunci și relația cu ei era puțin estompată. M-au acceptat foarte bine, cu sufletul deschis.

Ce sentimente ați încercat față de elevi ca tânăr profesor la Gojdu? Cum erau elevii?

Era o altă lume. Deși trecuseră doar cinci ani, transformările erau radicale. Era o schimbare a lor în bine. În perioada în care eram eu elev, era încă degringolada aceea de după război…În timp lucrurile s-au mai așezat și profesorii la fel.

Școala era deja diferită. Internatul se mutase și el în aripa din spate. Acolo erau pe vremea când eram eu elev săli de clasă. Când m-am reîntors ca și profesor, acolo erau atelierele de lucru manual. Biblioteca era înghesuită într-o sală din clădirea din spate.

Cum a fost să fiți diriginte, prima dumneavoastră clasă ca și diriginte?

Păcat că nu ai venit să îi auzi pe „amărâții” (râde) ăștia la întâlnirea de 50 de ani, că ei au fost primii. Își aduceau aminte de ce excursii am făcut, în unii ani când școala nu a avut corturi și saltele, ne-am dus cu sute de pături de la internat și le-am folosit pe post de saltele. (râde). Am fost cu ei o lună prin țară, din care o săptămână era la mare.

Puiu Crețu, fost elev din clasa mea și fost prorector la Politehnica din Timișoara, m-a întrebat: „Vă amintiți ce făceam dumincile? „ Nici dacă mă împuști, nu, am răspuns eu. „Nu mai știți unde locuiați?” Mi-am adus aminte că locuiam în Felix la o rudenie. Ei, toată clasa, – acum mi-au reîmprospătat memoria – (râde) urcau duminica pe biciclete, veneau în Felix, le parcau în curte. Mama le făcea gogoși și săream toți gardul la ștrand. (râde)

Ați trecut de la profesor în Gojdu la director al colegiului. Cum ați resimțit acest lucru, cu ce sentiment ați primit această decizie?

N-am să uit niciodată momentul când am fost chemat la inspectorat. Am crezut că trebuie să merg la vreo inspecție, fiindcă eram metodist. Intru și întreb inspectorul de specialitate: „Unde mergem?” Nu eu te-am chemat, ci șefu. Intrăm în birou. Era consiliu de administrație. Sunt invitat să iau loc și brusc mi se spune: „Preluați conducerea liceului”. Am spus, nu. Nu simțeam că m-aș descurca cu așa ceva. Mi-au spus că îmi dau timp de gândire (15 minute).

A reînceput ședința și atunci am slobozit celebra perlă (râde în hohote): Accept, dar cu o singură condiție. Toți m-au întrebat, care condiție? Nu pot să renunț la clasa unde sunt diriginte. (râde). Erau clasa a 11 a și nu puteam să-i las. Ajung la școală, unde deja toată lumea știa. Ăștia ai mei boceau pe acolo „ne-ați părăsit”. Da de unde! Era o clasă foarte bună. Mi-ar fi părut rău să-i las, erau clasa a 11 a , spre terminate.

Cum percepeți copiii din ziua de azi, știți cum, din perspectiva copilului de clasa a opta care a venit prima dată elev în Gojdu, apoi s-a reîntors ca dascăl în școală și și-a încheiat cariera didactică ca și director al școlii?

În primul rând lumea în ansamblul ei s-a schimbat, s-a modificat. Mentalitatea omului, la rândul ei, s-a modificat. Sincer, nu cred că în totalitate în bine. Urmărind din afară ce se întâmplă, constați că lucrurile nu merg în direcția bună. Nu mă refer strict la procesul didactic, ci și la cel de educație.

În procesul devenirii mele de la copilul venit ca elev în Gojdu la director, multe lucruri le-am aplicat și le-am preluat prin trăirile mele. De aceea biroul meu era deschis oricând și orice copil putea să vină să își spună năduful. E mai bine să aplanezi un conflict înainte de a izbucni. În timp am văzut că lucrurile pot evolua astfel în bine. Copiii sunt tot copii, până la urmă.

54 de ani de viață i-ați petrecut în școală. Care sunt amintirile care predomină, acum după atâția ani?

Mulțumirea sufletească… Într-o duminică, la biserică, mă oprește o doamnă și îmi spune: „Sunt bunica Marinei”. Care Marina, din Marinele câte le-am avut eleve…” Vai, cât v-a iubit nepoata mea, dar cât v-am iubit și noi!”. Îți pică extraordinar de bine. E ceea ce rămâne din drumul nostru de dascăl.

Mulțumirea sufletească că nu a fost totul în zadar sau în gol, că ai rămas în memoria lor. Ieșisem deja la pensie și am mers la școală la un consiliu de administrație. Pe coridor mă oprește un copil de clasa a cincea și mă întreabă: „Dumneavoastră sunteți domnul profesor Tifor?” Da, de ce ? îl întreb eu. „Am vrut să vă cunosc, pentru că am auzit că sunteți o legendă vie.” (râde). Una peste alta, s-a dus o viață în școală, dar eu sunt mulțumit, împlinit. Sunt curios, la nivel de țară, câți inși au mai trăit într-o singură școală atâta timp?

Ce sentimente ați încerca dacă ar fi să vă întoarceți acum din nou la catedră, din nou în fața copiiilor?

Nu știu dacă ar fi chiar atât de diferite… Poate ar fi diferite prin contrastul de vârstă. Și mă întorc din nou la povestea aceea, cum îi vedeam eu pe dascălii mei… și dintr-o dată vârsta își spune cuvântul. Pentru dascăli e un sentiment de tristețe când te pensionezi… Până în acel moment ai avut tot timpul tinerețea în jurul tău, de la care iei și tu ceva… și apoi dintr-o dată te trezești într-o altă lume…

Mulțumim, domnule profesor Tifor, pentru cufărul cu amintiri pe care l-am deschis azi împreună, pentru tot ce ați dăruit școlii și copiiilor vreme de mai bine de o jumătate de veac, pentru ceea ce ați fost și sunteți…legenda vie a Colegiului de pe Criș…

prof. Tifor Dorel FOTO Arhiva personală

În sala festivă a Colegiului, acolo unde a pregătit ani la rând spectacolele pentru ziua şcolii FOTO: C.B.